Regresul ştirii. De la porumbeii lui Taica Noe până la Evul Digital

Porumbelul s-a întors la el, spre seară, şi iată, avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-a scurs apa de pe faţa pământului.

Aşa ne învaţă Facerea din Biblie. Dacă agreăm că porumbelul a fost primul furnizor de informaţie de după potop, să convenim şi că ştirea adusă de el era promptă, credibilă, bazată pe fapte de necontestat: apa secase, pământul se zbicise. Mii de ani mai târziu, i-aţi lăsa pe porumbeii digitali, cei care alungă informaţiile din titluri bombastice şi blurează imaginile ca să nu vă prindeţi despre ce e vorba, să vă aducă ştirea aşteptată? Vreau să spun – orice ştire? Sigur că azi oricum nu porumbeii aduc ştirile, ci chiar subiecţii lor.

În acest mileniu, Taica Noe ar anunţa pe Instagram că a dat de pământ, lăsându-i vestitorului zburător doar calitatea de agregator, de mijloc de informaţii pe care nu le mai produce, ci doar le diseminează. În Evul Digital, istoricii clipei, respectiv mesagerii informaţiilor publice, au devenit compilatorii clipei. E ca şi cum muzica n-ar mai fi scrisă de compozitori, ci de copişti, iar ştirea a ajuns o arie care apare în acelaşi timp pe toate ştimele, cu menţiunea că nici măcar nu mai e muzică, ci o înşiruire de note, pe care o contestă toţi ascultătorii (noroc că încă a rămas în Cutia Pandorei butonul de Dislike, altminteri ne-am da seama instantaneu că nu ne place nimeni şi nimic, iar componenta antisocială şi alienantă a reţelelor sociale şi-ar da arama pe faţă).

De ce ar fi mediul virtual cel mai prost suport de informaţii din toate timpurile, pentru că, în esenţă, cam asta e ideea care a generat acest articol? Aparent, mare lucru nu s-a schimbat pe frontul ştirilor: dacă v-aţi întrebat cum arăta Facebook în antichitate, răspunsul e banal - ca acum. La 131 î.Ch., la Roma, nu exista, fireşte, Internet, dar modul de distribuţie al informaţiilor era izbitor de asemănător cu cel de astăzi. Astfel, Acta Diurna, un ghid scrijelit în piatră ori metal al evenimentelor cotidiene şi, totodată, precursor al ziarelor tipărite, avea toate rubricile din ceea ce aveam să denumim presă: viaţa cetăţii (edicte, procese, execuţii, căsătorii, naşteri, decese), politică (decizii ale Senatului), predicţiile astrelor (horoscop), lupte de gladiatori (sport). Textele din Acta Diurna, expuse publicului în locuri ca Forumul roman, se încheiau tradiţional cu mesajul Publicare et propagare. Era, v-aţi prins, un buton de share, graţie căruia ajungeau informaţiile atât la cetăţenii Romei, cât şi la ceilalţi.

Cum s-au stricat atât de tare lucrurile pe parcurs? Cum s-a ajuns ca în cel mai bun ziar din lume, „The New York Times”, cel mai citit articol de anul trecut să fie unul despre jargonul tinerilor periferici, scris de un student care era în practică?! Chiar trebuie să se dea la o parte profesioniştii şi să fie înlocuiţi cu nişte puşti cărora li se pare că ştiu ce e pe placul vulgului, ajuns să dicteze conţinutul?! Nu mai apreciază nimeni ţinuta în aceste vremuri de nudism digital, în care e viralizat doar fistichiul fapt divers? Atât de mult a evoluat această invenţie numită informaţie digitală de nu a putut decât să copieze probabil primul exemplu de tabloidizare din comunicarea publică, respectiv faptul că sumerienii exagerau în desene musculatura războinicilor?! Serios, nu vi se pare o problemă că prorocii şi steaua de la Răsărit nu-i mai conduc azi pe magi unde s-a născut Iisus, ci încearcă să ascundă, într-un talmeş-balmeş de informaţii asurzitor, cine a apărut, unde şi ce consecinţă are această naştere asupra vieţilor noastre?!

Pesemne, răspunsul e în replica din serialul „Redacţia” de pe HBO: „Cândva, jurnalismul era o vocaţie, nu o carieră”. În Noua Lume, toată planeta practică jurnalismul pe bloguri şi în reţele sociale. Şi nu orice jurnalism, ci Yellow Journalism, cel căruia ar trebui să îi fie recunoscători cei ce îngălbenesc ştirile şi burtierele de Breaking News – o, vai, nu le-au inventat ei, ci Joseph Pulitzer şi William Randolph Hearst. Sau Rock Journalism - stilul practicat de cei care nu ştiu ce să îi întrebe pe cei care nu ştiu să vorbească, rezultând interviuri pentru cei care nu ştiu să citească.

Comunicăm, de la izvoarele umanităţii, cum putem. Dar primii comunicatori erau profesionişti şi de încredere. Că erau pietroglife ori rune scandinave, informaţiile erau oneste, evidente, inatacabile. Vă imaginaţi că incaşii care le dădeau celorlalţi de ştire folosind sfori cu noduri intenţionau să îngroape vreo informaţie, ca azi, sub şapte clickuri şi cinci reclame mincinoase? Însuşi zeul Hermes ar pierde astăzi ştirea pe drum, iar soldatul de la Marathon şi-ar da ultima suflare înainte să spună cine a câştigat. Heralzii, curierii, crainicii şi anunţătorii Evului Digital fac de râs veacuri în care pristavi şi poslaneţi îşi făceau treaba cu pricepere şi responsabilitate civică. Să luăm, bunăoară, sfara în ţară – focurile aprinse pe dealuri pentru a fi răspândite informaţiile. Cei care le aprindeau era competenţi, făceau adică focul repede, înainte să vină viscolul, lupii ori tătarii, iar cei care priveau flăcările ştiau exact despre ce era vorba. Aidoma, telalii care făceau strigătele la mezat – nu-şi înşelau niciodată, deliberat şi pentru mai multe accesări, muşteriii! Dar erau vremuri în care pristavii erau pristavi, iar telalii – telali.  

În loc de concluzie în ceea ce priveşte insuportabila democratizare a mijoacelor de informare în masă, o angoasă. Pentru îndreptarea lucrurilor, s-ar putea să fie nevoie de un nou potop biblic. Apelăm iarăşi la Geneză. Văzând Domnul stricăciunea ştirilor, i-a părut rău că a creat Internetul, aşa că a decis să distrugă tot ce a creat până atunci. Nu ne rămâne decât să sperăm că nu îi va lăsa pe forumişti şi pe bloggeri să decidă cine se va sui pe Arca lui Noe.