Recursul la memorie, un act de disciplină morală

Un muzeu al regimului totalitar ar putea cuprinde, pe lângă atrocităţile petrecute în închisorile comuniste, nenumărate aspecte ale suferinţelor celor care nu au fost întemniţaţi.

Unul dintre primele atribute care definesc o societate este memoria colectivă. Sub presiunea acestui angajament definit ca stare de a fi împreună cu cel de lângă tine, prezentul reclamă de fiecare dată recursul atât la ororile trecutului, cât şi la izbânzile istoriei. Autismul colectiv nu îşi are locul într-o societate dezvoltată, la fel cum nici egolatria diformă nu va pune vreodată piatră pe piatră.

După 30 de ani, încă nu au fost  încheiate procesele Revoluţiei şi Mineriadei. Trei decenii dosarele au fost amânate, urmărirea penală suspendată, din nou reluată şi tot aşa. Adevărul, ştiut de toată lumea, încă este pus în balanţa Justiţiei după ani de zile în care rechizitoriile au fost încuiate în fişetele procurorilor. Memoria colectivă ne lipseşte ca şi trebuinţa de a ne însoţi prezentul în mod participativ.

S-a vorbit mult despre nevoia unui proces al condamnării comunismului. În 18 decembrie 2006, fostul preşedinte Traian Băsescu a prezentat în plenul Parlamentului Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, cunoscut şi drept raportul Tismăneanu. Documentul a stârnit injurii ale unora ca Adrian Păunescu sau C.V. Tudor la adresa unor intelectuali aflaţi în sala forului legislativ. Condamnarea aceasta simbolică s-a oprit însă aici, fără a provoca dezbateri, fără a duce la completarea raportului de către istorici cu date care fără îndoială că nu au putut fi strânse în cele şase luni de funcţionare a comisiei.

Printre recomandările comisiei prezidenţiale a fost şi aceea a înfiinţării unui muzeu al comunismului la Bucureşti. Multe voci s-au opus, inclusiv unii intelectuali marcanţi, argumentând că există deja Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet, înfiinţat în 1993 de Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Cunoscut şi în Occident, memorialul este o mărturie a sutelor de mii de victime care au fost maltratate sau au murit în închisorile comuniste. „Bandiţii“ erau din toate straturile societăţii, dar în special oameni politici şi intelectuali.

Proiectul propus la vremea respectivă de PDL a fost dat uitării la scurt timp. Poate şi pentru faptul că jumătate dintre români şi-au exprimat dezacordul de a da faţă în faţă cu trecutul. Pe lângă suferinţele din închisorile comuniste, un muzeu al comunismului ar putea să cuprindă şi suferinţele celor neîncarceraţi: de la cozile la alimente la frigul din case (unii, în special bătrânii, umpleau sticle cu apă caldă şi le ţineau lipite de corp sub plapumă); de la frica de Securitate la încercările unora, de cele mai multe ori nereuşite, de a trece Dunărea înot la sârbi pentru a ajunge apoi în Occident; de la interzicerea avorturilor la a nu avea ce pune copiilor pe masă.

Un muzeu al regimului totalitar ar putea cuprinde nenumărate aspecte ale suferinţelor celor mulţi. Acestea ar putea fi reproduse prin mijloace dintre cele mai variate, de la imagini la proiecţii video, de la mărturii ale ţăranilor, câţi mai supravieţuiesc, care au trăit colectivizarea, la foştii pionieri şi şoimi ai patriei.

Am făcut acest recurs la memorie pentru a ajunge la realitatea că istoria, chiar şi cea recentă, ne este în genere străină. Câţi români ştiu oare că 23 august este Ziua Europeană a Comemorării Victimelor Stalinismului şi Nazismului? Într-o rezoluţie din septembrie 2019 a Parlamentului European se subliniază că „trecutul tragic al Europei ar trebui să constituie în continuare o sursă de inspiraţie morală şi politică pentru a face faţă provocărilor lumii de astăzi, printre care lupta pentru o lume mai echitabilă, crearea unor societăţi şi comunităţi deschise şi tolerante, care să accepte minorităţile etnice, religioase şi sexuale, făcând în aşa fel încât toţi oamenii să se recunoască în valorile europene.“

Studiu de caz

Poate că primii care ar fi trebuit să-şi ceară iertare pentru pactizarea cu regimul totalitar sunt preoţii şi ierarhii, atât ai Bisericii Ortodoxe, cât şi cei ai Bisericii Catolice şi Greco-Catolice. Desigur că nu generalizez. Dar au fost cazuri în care spovedaniile enoriaşilor ajungeau la Securitate. Au fost apoi cazuri în care unii disidenţi erau primiţi cu braţele deschise de către călugări la mănăstiri, pentru ca apoi să fie daţi pe mâna poliţiei politice. Nu avem un recensământ al delatorilor din rândul preoţimii şi nici nu vom avea. Oamenii, mai ales cei de la sate, îi mai ştiu pe acoperiţii Domnului, dar i-au iertat. „Să faci ce zice, iar nu ce face preotul“, îşi spun enoriaşii. Istoria însă nu ar trebui să-i ierte. Cu atât mai mult cu cât se ştie că în ultimii 30 de ani Biserica Ortodoxă mai ales a fost implicată în politică la modul cel mai transparent.

Nu de puţine ori păcatele unor feţe bisericeşti sunt mediatizate cu o anume încrâncenare, poate pentru faptul că acolo unde căutăm legiuirea dumnezeiască dăm faţă în faţă cu nelegiuirea lumească.

Preoţii sunt şi ei oameni şi sunt supuşi greşelii. Rămâne însă o întrebare pe care nu ştiu câţi şi-au pus-o: De ce, în predicile lor, preoţii şi ierarhii se roagă pentru dregătorii zilelor noastre dar nu-i pomenesc pe martirii din închisorile comuniste? Cu atât mai mult cu cât printre cei care au suferit chinurile temniţelor au fost şi mulţi preoţi, în special greco-catolici, care au refuzat să se convertească la ortodoxie.

Îngenuncherea Bisericii în faţa conducătorilor statului o găsim ilustrată cu o claritate asurzitoare în urmă cu 30 de ani.

Într-o telegramă a fostului patriarh Teoctist adresată lui Nicolae Ceauşescu, apărută în ziarul Scânteia din 19 decembrie 1989 (după patru zile de la începutul revoltelor de la Timişoara) şi reprodusă de cotidianul Adevărul, citim:

„Adânc recunoscători pentru climatul de reală şi deplină libertate religioasă în care biserica noastră şi alte culte din ţară îşi desfăşoară nestingherit activitatea, precum şi larga înţelegere şi binevoitoarea apreciere pe care excelenţa voastră, personal, le arătaţi lucrării noastre, de sprijinire a eforturilor şi muncii creatoare a poporului român, vă încredinţăm, stimate domnule preşedinte, că împreună cu toţi fiii acestui pământ străbun vom rămâne neclintiţi în hotărârea de a acţiona cu tot ce avem mai scump pentru înălţarea patriei noastre dragi, Republica Socialistă România, suverană şi independentă, pe trepte tot mai înalte de progres şi de lumină.“

După fuga lui Ceauşescu, Preafericitul şi-a cerut iertare în numele Bisericii Ortodoxe pentru pactizarea cu regimul totalitar, pentru ca apoi, la presiunea maselor, să demisioneze. După un stagiu de trei luni de penitenţă la Mănăstirea Sinaia, patriarhul Teoctist a revenit în fruntea BOR.

George Arun - Deutsche Welle