Primiţi cu nostalgia?  (I)

Cea mai bună zi e cea care n-a venit încă, adică mâine, pentru că de ea se leagă întotdeauna speranţa.  Dar înainte de mâine e azi, iar înainte de azi a fost ieri. Inainte de ieri, alaltăieri. Azi, în democraţie, ieri, la revoluţie, alaltăieri, în comunism. O viaţă de om, viaţa celor mai mulţi dintre noi, întinsă pe parcursul a trei zile.

În afară de zile, viaţa se mai compune din inimă şi memorie, care, atunci când sunt puse la un loc, înseamnă nostalgie. Nostalgia se bazează în general pe două lucruri: anii rămaşi în trecut şi puterea inimii de a-şi aduce aminte.

Întrebarea este după ce suntem, de fapt, nostalgici, atunci când ne gândim la trecut, după anii tinereţii pierdute sau după anii comunismului ?

Nu-i poate fi interzis nimănui dreptul de a-i fi dor de trecut, chiar dacă un astfel de drept nu este  trecut în Constituţie şi nici măcar în Carta universală a drepturilor omului. Se pare că revoluţia din decembrie 1989 a fost mai degrabă un munte de speranţă decât un zid despărţitor între două lumi, cea care a fost şi cea care este. A despărţit însă oamenii, sau poate că nu ea, ci acelaşi trecut,  care n-a murit definitiv  niciodată, trăieşte, într-o formă sau alta, în fiecare dintre noi. Nenorocirea este c-o face în locul viitorului!

Ole, ole, Ceauşescu nu mai e! s-a scandat din milioane de piepturi în acel decembrie ce se îndepărtează tot mai mult. Ce ciudăţenie, ziua de alaltăieri, adică perioada regimului comunist, pare mai apropiată decât ziua de ieri, adică revoluţia! Oare din pricina faptului că azi pentru mulţi români pare îndepărtată însăşi speranţa?

Că mulţi dintre noi eram cu cel puţin 25 de ani mai tineri pe vremea lui Ceauşescu nu încape nicio îndoială. Aveam, dacă e să ne luăm după vârstă, toate motivele să ne bucurăm de viaţă. Numai că ne rămânea foarte puţin timp pentru asta. Trebuie spus că pe vremea aceea era obligatoriu ca orice român apt de muncă să aibă serviciu. Dacă nu erai angajat în câmpul muncii, cum se spunea pe atunci, şi erai găsit pe stradă  în tovărăşia a cel puţin doi oameni care nu muncea nici ei nicăieri, erai trimis la reeducare prin muncă,  pe motiv  că faci parte dintr-un grup parazitar, care grup, parazitar fiind, trăia, nu-i aşa, pe seama celor ce munceau!  Asta însemnând că sugea sângele poporului, ceea ce era şi imoral, şi ilegal, cuvenindu-se, prin urmare, ca o astfel de faptă să fie pedepsită!

Ce vremuri grozave, pot zice unii dintre tinerii de azi care îşi caută un loc de muncă. Statul comunist se îngrijea mai mult de om decât statul de acum!  O făcea, într-adevăr, dar de frică, de frica statisticii, care trebuia să evidenţieze superioritatea din toate punctele de vedere a socialismului în faţa capitalismului. Cum adică să existe şomeri într-o societate comunistă? Infractori, da, dar şomeri, nu, întrucât cei găsiţi şomând puteau fi trimişi la închisoare. Echipe de control de câte trei, reprezentanţi ai miliţiei, sindicatelor şi tineretului, umblau, în anii din urmă, pe străzi, în căutare de infractori, un fel de capră cu trei iezi, dar nu coborâtă din povestea lui Ion Creangă, ci din basmul politicii partidului communist,  în care lupii, mai su seamă cei tineri, nu puteau scăpa nicicum de vigilenţa caprei. Dar cine era capra? Păi cine altcineva decât statul?!

Statul era de mai multe feluri, toate subordonate statului-tătuc. Sau statul-partid, având ca efigie chipul lui Nicolae Ceauşescu, mai apoi şi pe cel al soţiei sale, Elena.

Ceauşescu însemna însă mai mult decât numele familiei conducătoare. Era numele unui sistem, iar sistemul o maşină complexă şi complicată ce folsea drept combustibil lozincile mincinoase şi frica, întristător de reală, a românilor.

Frica dădea naştere statului în poziţie de drepţi în faţa statului cel mare, dominator, de aici şi expresia stat de drepţi, fără nicio înrudire cu statul de drept, pe care-l avem azi, chiar dacă ni se pare, şi nu fără temei, că el nu este la fel de drept cu fiecare dintre noi.

Însă forma de stat cel mai des întâlnită în anii luminoşi ai socialismului era statul la coadă. Coada era modul în care îşi petreceau mai toţi românii, indiferent de educaţie, vârstă, sex, religie sau naţionalitate, timpul liber. Se cuvine spus, nu fără amărăciunea de rigoare, că se crease un fel de profesionalism al satului la coadă. Era, de multe ori, singura şansă de a fi cât de cât fericit. Doar stând la coadă aveai ocazia să vezi şi cum, şi când vine fericirea. Venea în general cu maşina. Cu maşina de carne, sau de pâine, sau de bere, sau de butelii, după cum era cazul.

Maşina de carne căpătase obiceiul de a veni foarte rar. Era un adevărat trumf să intri în posesia câtorva kilograme. Ferice de cei ce aveau pile la măcelari. Aceştia  nu rămâneau niciodată cu frigiderul gol. Nici ceilalţi nu prea rămâneau, dar câte eforturi erau nevoiţi să facă pentru asta. Trebuia să te scoli cu noaptea în cap sau, câteodată, să te aşezi chiar de seara la coadă, ca să prinzi rând la galantar. Sau să ai o bunică ori o mătuşă disponibilă. Se putea vorbi chiar de o profesionalizare a acestora. Altfel  zis, bunicile şi mătuşile încă în putere deveniseră veritabile meseriaşe ale statului la coadă. Le recunoşteai după scăunele, care aveau rostul de a marca locul, dar şi de a servi pentru odihnă.

Era mai întâi o coadă scăunelelor,  şi abia după aceea una a oamenilor. Părăsirea vremelnică a cozii se făcea doar cu acordul celorlalţi. Te reprezenta, cât lipseai, scăunelul, care nu absenta niciodată. Frigiderele se umpleau până la urmă, nu murea, cum spun nostalgicii de azi, nimeni de foame. Poate că nu. Cum rămâne însă cu umilinţa pe care o aveai de îndurat? Fiindcă ăsta era preţul ce-l plăteai zilnic ca să ai ce pune pe masă. Aveai, desigur, şi varianta mersului la restaurant. Dar nici aici nu era prea simplu să-ţi procure, prin vara lui 88, o friptură, căci toată carnea mergea la export, ca statul să-şi poată plăti datoria externă, ceea ce s-a şi întâmplat până vara următoare, ca să nu fim la cheremul băncilor imperialist!  Dacă nu era trecut de zece seara, când restaurantele se închideau, cam în acelaşi timp cu program televiziunii, măcar să bei un pahar de bere sau o cafea.

Bere? Cine te crezi, omule? Maşina cu bere n-a mai venit de o săptămână!

 Atunci numai o cafea, vă rog!

Aveţi noroc! Abia ce-a sosit maşina cu nechezol. Chiar dacă aminteşte de felul în care se exprimă caii, e totuşi  vorba de o cafea pentru oameni. Nu pentru toţi, fiindcă nu au toţi acest privelgiu, ci numai  pentru români!

Dar uite şi maşina de pâine, care e şi ea tot pentru români, însă doar pentru cei cu buletin de Bucureşti, dacă ne aflăm în Bucureşti, sau cu buletin de Dorohoi, dacă ne aflăm în Dorohoi. Cei veniţi din altă parte n-au decât să-şi pună pofta în cui. Ca şi cei de la ţară, care n-au dreptul să cumpere nici măcar o jumătate de pâine de la oraş. Ce dacă li s-a făcut foame? Data viitoare să-şi vâre de acasă în traistă. Pâinea şi salamul sunt numai pentru localnici. Ca să nu mai vorbim de zahăr, ulei şi orez. Toate acestea, spre deosebire de pâine, care se vinde pe bază de buletin, pot fi obţinute pe cartelă. Nu e femininul de la capitalistul cartel, cartela  este expresia autohtonă a raţionalizării prosperităţii! Ca în vremuri de război. Cu condiţia ca măcar carnea să se fi găsit la liber, însă nu prea se găsea.  Azi, când măcelăriile sunt pline, pare greu de crezut un astfel de lucru. Nu fusese însă nici atunci tot timpul aşa. Existase o perioadă, de prin 64 până spre începutul anilor 80, când se găseau aproape de toate pe piaţă, nu doar produse româneşti, ci şi străine, cam toate băuturile întâlnite în Occident şi cam toate mărcile de ţigări cunoscute. Pentru ca, într-o zi, să se vorbească una şi să se fumeze alta în politica de partid şi de stat. Mai exact, să se vorbească de prosperitate, în vreme ce sărăcia prospera văzând cu ochii. Cu ochii în vitrinele magazinelor, ce  erau, de la un an la altul, tot mai goale.

 Dacă ar fi să născocim un slogan pentru  alaltăieri, adică pentru epoca ce poartă numele lui Ceauşescu, ar trebui să spunem aşa: Ole, ole, vai de traiu-n RSR!  În vreme ce pentru azi, în democraţie, n-am greşi prea mult zicând în felul următor: Ole, ole, marfă e, dar n-ai cu ce! Azi, magazinele sunt pline, dar sunt cam goale portofelele. Poate că asta e principala cauză a nostalgiei românilor. Burta e mai greu de convins decât inima!

Dar să ne întoarcem la aşteptatul maşinii. Întrucât se apropie Crăciunul, fericirea urmează să vină sub formă de portocale. Mai ţineţi minte, copii, cum se numea pomul care făcea portocale? Nu portocal, cum greşit a zis cineva, ci pom de Crăciun, de Moş Gerilă, mai bine zis, fiindcă aşa i se spunea pe atunci. D-aia se şi găseau portocalele o singură dată pe an. Însă mai înainte de Crăciun e Moş Nicolae. În ultimii 25 de ani ai regimului comunist era moş Nicolae în fiecare zi. Dădea case şi locuri de muncă, dar şi lua, mai ales lua, cam toate drepturile ce aveau legătura cu libertatea.

•  Ole, ole, vai de traiu-n RSR!