Luptăm pentru drepturile noastre în stradă. La Bucharest Pride

Sâmbătă, 20 mai 2017, de la ora 16, la Arcul de Triumf, comunitatea LGBT (lesbiene, gay, bisexuali şi persoane transgender) şi aliaţii ies la Bucharest Pride, Marşul Diversităţii, organizat de Asociaţia ACCEPT.

Evident, voi fi acolo. Trăim vremuri extrem de tulburi, norii negri ai referendumului plutesc de-asupra întregii Românii, iar vocile gay încă mai au de răzbătut în public. Înainte de a vă turna motivele pentru care ies la Pride, zic să contextualizăm preţ de o secundă.

Cred că trebuie subliniat în primul rând faptul că din punct de vedere al violenţelor la Pride-urile est-europene din ultimul deceniu, Bucharest Pride este printre cele mai sigure şi liniştite parade gay. În Ungaria, la Budapesta, de exemplu, avem violenţe încă din 2008, pe fondul unei radicalizări a societăţii ungare şi o creştere a sprijinului pentru mişcări extremiste de dreapta (vezi Jobbik, dar şi regimul lui Viktor Orban). Pozele de la Budapest Pride cu participanţi acoperiţi în sânge au făcut înconjurul lumii. Deşi violenţele nu au mai căpătat de atunci o intensitate atât de mare, Budapest Pride rămâne în continuare un eveniment de maximă securitate şi cu incidente anual.

Ieşim în stradă şi pentru acei gay arestaţi în anii 90, şi pentru acele persoane LGBT bătute în 2006, şi pentru toate mizeriile pe care le îndurăm în viaţa de zi cu zi, şi pentru pumnii pe care îi iau tinerii LGBT în liceele din România, şi pentru fiecare umilinţă prin care trec persoanele transgender în încercarea de a-şi schimba actele de stare civilă. 

În Moldova, marşul LGBT este încă un deziderat pentru care se luptă cu trupuri de oameni pe post de carne de tun. Am fost anul trecut la Moldova Pride, Marşul Fără Frică, organizat de colegii de la Genderdoc-M. Mi-am luat un ou din mulţime, marşul a fost întrerupt la jumătatea lui, eram înconjuraţi de forţe de ordine blindate, iar dincolo de “gard” erau sute, poate chiar mii de cetăţeni mobilizaţi de Igor Dodon şi de alte forţe conservatoare. Icoane, rugăciuni la difuzoare, petarde, blesteme şi mesaje de ură. O dată întrerupt marşul, am fost urcaţi în autobuze şi învârtiţi prin oraş, ne-am dat tricourile “Fără Frică” jos pentru a nu putea fi identificaţi, să ni se piardă urma, de teama bătăilor şi agresiunilor. Lupta moldovenilor încă se duce, aflaţi la intersecţia marilor puteri, unde câmpul de conflict e trupul homosexual.

În Serbia, primul Pride a avut loc în anul 2001, fiind organizat în principal de activiste lesbiene, însă nu a avut o continuitate. Violenţele nu au lipsit nici în 2001, nici în 2010. În 2010, avem la Belgrad chiar aproape 100 de răniţi, cocktailuri Molotov, 5000 de forţe de ordine, cam 1000 de participanţi LGBT şi de vreo 6 ori mai mulţi opozanţi. Pride-ul belgrădean din 2010 venea în contextul tensionat al adoptării legislaţiei anti-discriminare ca parte a procesului de apropiere a Serbiei de UE, o tensiune în societate, o tensiune între activiştii LGBT. În următorii 3 ani, Pride-ul a fost interzis în Serbia de teama violenţelor (cu încercări neoficiale de coagulare a unor mişcări de stradă). În 2014, avem tancuri pe străzi pentru a apăra comunitatea LGBT, similar cu 2015. În 2016, avem deja în Serbia o ministră lesbiană în guvern şi o serie de alţi politicieni participă la Pride.

În materie de numere (mici) putem spune că, din nou, Bucharest Pride se particularizează în zona Europei de Est. 

Avem, totuşi, încă vii în memorie imaginile violenţelor de la paradele gay din Bucureşti din 2006 şi 2007. De altfel, într-un caz dus de Asociaţia Accept la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), avem o condamnare a României pentru că forţele de ordine nu au intervenit pentru a opri agresarea unor participanţi. Aceleaşi imagini cu icoane ortodoxe alături de cocktailuri Molotov şi fascişti de la Noua Dreapta ne-au rămas întipărite în minte, ca o rană de care nu vom uita. La fel avem în memorie şi iniţiala interzicere a acestei manifestaţii în stradă de către primarul de atunci al Bucureştiului, Adriean Videanu, în 2005. La presiunea preşedintelui şi ministrului de Justiţie de atunci, într-un final, aprobarea a venit. La primul marş avem aproximativ 1000 de participanţi, în urma violenţelor numărul acestora a scăzut în anii care au urmat, având o medie de 500-600 de oameni. Abia în 2014-2015 lucrurile încep să arate mai bine, se ajunge din nou la cifra de 1000 de participanţi, iar anul trecut avem un record de 2500 de oameni în stradă. În materie de numere (mici) putem spune că, din nou, Bucharest Pride se particularizează în zona Europei de Est. Explicaţii pot fi multe, ţin şi de istorie şi de o nevoie de responsabilizare a comunităţii LGBT, dar şi de condiţiile sociale sau de modelul Pride-ului ca metodă de a avansa drepturi.

Nu ieşim la o plimbare, ci ieşim să ne apărăm drepturile în faţa unui val conservator menit să lovească în şi-aşa discriminata comunitate LGBT. 

În orice caz, observăm anumite schimbări în ultimii ani, ce ţin atât de dezvoltarea mai largă a comunităţii LGBT din România, cât şi de o solidarizare venită dinspre zona independentă şi de societate civilă. Anul trecut am avut pentru prima dată chiar un ministru în Guvern, Violeta Alexandru, care a participat la parada gay. Iniţiativa Coaliţiei pentru Familie de modificare a articolului 48 din Constituţie, începută în noiembrie 2015, desfăşurată de-a lungul unui an şi jumătate, s-ar putea să scoată anul acesta în stradă mai mulţi oameni ca oricând. Cel puţin eu aşa sper. La fel cum sper că şi votul ruşinos dat de deputaţi pe 9 mai, de aprobare a iniţiativei Coaliţiei pentru Familie cu o mega-majoritate de peste 70%, îi va motiva pe bucureşteni (şi nu numai) să iasă în stradă. Nu ieşim la o plimbare, ci ieşim să ne apărăm drepturile în faţa unui val conservator menit să lovească în şi-aşa discriminata comunitate LGBT. Prea mult ni s-a spus că suntem anormali, sub-umani, ne-demni de calitatea de cetăţean. Prea mult statul s-a jucat cu vieţile noastre. Ieşim în stradă şi pentru acei gay arestaţi în anii 90, şi pentru acele persoane LGBT bătute în 2006, şi pentru toate mizeriile pe care le îndurăm în viaţa de zi cu zi, şi pentru pumnii pe care îi iau tinerii LGBT în liceele din România, şi pentru fiecare umilinţă prin care trec persoanele transgender în încercarea de a-şi schimba actele de stare civilă. Ieşim acum să spunem că nu vrem referendum, că avem nevoie de recunoaştere legală a familiilor LGBT şi că vremea compromisurilor a trecut. Lupta se mută din saloane în stradă. E datoria fiecăruia dintre noi, gay, straight, bi sau trans sa ne apărăm democraţia.