La Galaţi, viaţa nu a fost simplă: un oraş nou, fără prea mulţi prieteni şi cunoscuţi şi cu provocările inerente construcţiei unei noi vieţi. Cu banii avuţi după ce au vândut cele din Comrat, îşi cumpără o casă, pe strada Poşta Veche, suficient de mare încât să-i găzduiască pe toţi. Renunţă la fierărit şi încep să facă negustorie cu porci. Cu banii câştigaţi reuşesc să-şi ajute familia extinsă şi totul părea că se aşează aşa cum şi-au dorit.

În România, ideile eugeniştilor, ale Grupului Etnic German din România şi ale Mişcării Legionare încep să fie ridicate la rang de politică de stat. Declararea României ca Stat Naţional Legionar aduce cu sine apariţia unor politici rasiale a căror victime cad evreii, romii, grecii şi armenii. Familiei mele i se îngrădeşte dreptul de a mai face comerţ.

Imediat după evenimentele din 1940, când România a cedat Uniunii Sovietice, fără luptă, Bucovina de Nord şi Basarabia, bunicul, fost militar al Regimentului 11 Dorobanţi în Primul Război Mondial este concentrat la CR Chilia Nouă. Lipsa celui ce aducea bani în casă aruncă în mizerie întreaga familie.  Reuşesc totuşi, din ce în ce mai greu, să supravieţuiască.

În iunie 1942, Galaţiul este victima celui mai mare bombardament, de până atunci, împotriva unui oraş românesc. Este distrus aeroportul, parte din port, un cartier întreg (Lozoveni) şi foarte multe case din zona Poşta Veche-Războieni-Stelei. Printre casele distruse s-a numărat şi casa bunicilor mei. Familia mândră din Comrat ajunsese să se zbată în mizerie cruntă.

Pentru a aduce pâine pe masă, cea mai mare dintre fraţi, Anica, a început să cerşească. O făceau cam toţi, în afara celui mai mic (tata), care nu avea decât 2 ani şi jumătate, însă Anica, la cei 17 ani, era la rândul ei, mamă. Fără bărbat (plecat pe front), fără casă, fără bani, fără de meserie şi fără şcoală, bunica a devenit femeie bună la toate pentru cei ce aveau nevoie de cineva prin curte. Banii însă erau foarte puţini şi frica devenea din ce în ce mai mare.

La 1 iunie 1942, începe deportarea romilor în Transnistria, România legionară alegând o cale „mai umană” de epurare etnică şi anume deportarea în locul camerei de gazare. Sunt deportaţi nomazii şi cei ce reprezentau „o problemă socială”, în ultima categorie intrând şi mătuşa Anica cu fiul ei. Încercarea lor de a supravieţui, aşa cum puteau, a fost considerată „o problemă socială” şi soluţia nu a fost sprijinul ce era oferit celor ce nu erau romi, ci deportarea. Din cauza „condiţiilor umane” de care au avut parte în Transnistria (foame, frig, violuri, apariţia unor boli grave şi paraziţi), mai bine de jumătate din cei ce au fost deportaţi, în special copiii, au murit. Printre ei şi copilul mătuşii mele.

Maria, bunica mea, începe o luptă surdă cu sistemul pentru a-şi aduce fiica înapoi. Avea de partea ei o lege care prevedea că rudele de gradul I a celor ce servesc în armata română sunt iertaţi de deportare, considerându-se că familia respectivă serveşte ţara. Din păcate, ţiganca amărâtă, neştiutoare de carte şi fără de bărbat, a devenit ţinta batjocurii funcţionarilor şi demersurile sale către instituţiile statului au primit răspuns negativ. Mai bine de 2 ani, mătuşa mea a trăit în iad. Spunea că de multe ori, se gândea că poate, gazarea părea singura poartă spre a nu mai suferi.

25.000 de romi (90.000 neoficial) au avut soarta mătuşii mele. Vinovaţi fără vină, amărâţi, foşti soldaţi, meseriaşi, femei şi copii, au fost consideraţi nedemni de a fi români, chiar dacă timp de 1000 de ani ai lor au fost pe aceste meleaguri. Sângele şi arma bunicului meu apărau ţara care îi omora nepotul. Faptele de arme ale bunicului meu, şi ale colegilor săi, în războiul de reîntregire a neamului nu au contat, chiar dacă atunci sentimentul lui Ion era că luptă pentru ţara lui.

Astăzi, 2 august, comemorăm Holocaustul împotriva romilor. 1,5 milioane de romi au căzut victime politicilor naziste puse în practică de Germania şi aliaţii săi. Totuşi, au fost două excepţii de guverne pro-naziste care şi-au protejat cetăţenii: Bulgaria şi Danemarca. Asta doar ca să înţelegem că ceea ce s-a întâmplat în România nu a fost impus de Berlin, ci s-a gândit, calculat şi dorit la Bucureşti.

Ataşez linkul-ul către o docudramă de 35 de minute realizată de Guvernul României – Centrul Naţional de Cultură a Romilor, film care încearcă să ne ajute să înţelegem ce s-a întâmplat în acea perioadă în România.

Folosesc ca titlu pentru acest articol titlul original al documentarului mai sus menţionat.