FOTO VIDEO Fostă campioană la gimnastică ritmică şi-a găsit libertatea în dans
0
A fost campioană naţională absolută la gimnastică ritmică şapte ani la rând. A renunţat, copleşită de o antrenoare cu tendinţe dictatoriale. N-a renunţat definitiv. Astăzi cucereşte scenele din toată lumea cu un stil de dans nou în România, extravagant, dar extrem de atractiv – voguing. Irina Lalciu e campioana, e numărul unu.
Irina Lalciu are părul albastru şi un inel în buză. Pe piciorul drept, are un tatuaj cât un basm. Uneori, poartă haine în culori mai expresive decât primăvara şi mai scurte decât o zi de iarnă. Irinei Lalciu îi place să fie tânără. Are 22 de ani, un palmares spectaculos în gimnastica ritmică şi un început mai mult decât promiţător într-un stil de dans mai degrabă neobişnuit în România: voguing. Irina Lalciu are lumea la picioarele ei, doar e dansatoare profesionistă.
Irina Lalciu a fost cea mai bună sportivă din România la categoria gimnastică ritmică timp de şapte ani. Nu spunem noi aşa, gratuit. Între 2001 şi 2008, şi-a menţinut titlul de campioană naţională absolută la individual compus, coardă, cerc, minge, măciuci şi panglică. În tot acest timp, a câştigat concursuri în Bulgaria, Austria, Belgia, Turcia, Franţa, Italia, Azerbaijan sau Rusia.
Deşi era, în bună măsură, vedeta lotului naţional de gimnastică ritmică, Irinei nu-i era comod să vină la antrenamente. Iar aici nu e vorba despre clişeul acela potrivit căruia antrenorii de gimnastică au un comportament violent faţă de sportivele lor. Irina ştie şi acum, ştia şi atunci să facă diferenţa dintre rigoare, performanţă şi absurd: „Gimnastica îţi impune o educaţie, ca orice sport de performanţă, însă ceea ce mi se cerea mie era o absurditate. Antrenoarea mea nu putea să facă diferenţa între activitatea mea de sportivă şi viaţa personală“.
Deşi a fost, vreme de şapte ani, cea mai bună sportivă de gimnastică ritmică din România, Irina nu-şi aduce aminte cu prea multă plăcere de această perioadă, mai ales din cauza relaţiei pe care spune că o avea cu antrenoarea sa. „Au fost perioade în care mă afectau toate criticile şi, mai ales, felul în care-mi erau spuse. Nu le răspundeam deloc, pentru că orice aş fi spus se întorcea împotriva mea, dar mă luptam cu mine ca să dovedesc că nu e aşa. Apoi, nu mi-a mai păsat. I-am lăsat pe toţi să vorbească, iar eu mă concentram doar la exerciţiile pe care le aveam de făcut. Se enervau că nu mă enervez! Era şi mai rău“, îşi aminteşte.
Viaţa unui sportiv care se antrenează în lotul naţional se reduce, în mare, la antrenamentele de la lot. Şcoala e pentru amatori, credeau antrenoarele. Iar extravaganţele estetice sunt interzise pentru sportivele de performanţă: „Nu aveam voie să mă tund, să-mi vopsesc unghiile sau pentru că aş fi fost prea indecentă. «Ce-ţi trebuie, dacă-ţi prinzi părul în coc? Vrei s-o iei razna?», spunea antrenoarea“. Iar Irina nu s-a tuns, nu şi-a vopsit unghiile şi nu şi-a vopsit părul. Era încă un soldat în regimentul de gimnastică ritmică al României. Şef de pluton, dar ce contează asta.
La un moment dat, Irina n-a mai îngăduit rigorile absurde şi capriciile exhuberante ale antrenoarei sale. A renunţat, la capătul unei lupte diplomatice cu un profesor mai rigid decât toate gimnastele pe care le pregătea. „Am fost la un concurs în Franţa şi, după antrenamentul de acomodare, m-a mai ţinut încă trei ore! La final, a început să ţipe la mine şi să-mi spună că sunt proastă. În următoarea zi, la concurs, nu am prins coarda aşa cum trebuia. Cum am terminat exerciţiul, mi-a spus: «Ai atins podeaua. Vezi degetul ăsta? Când ai scăpat coarda, mi-a plesnit o venă aici. Puteam să mor şi să mă ai pe conştiinţă». Cât timp am mai rămas la concurs, nu a mai vorbit cu mine deloc“, îşi aminteşte Irina. Întâmplarea se petrecuse la sfârşitul unui periplu competiţional întins pe durata a patru luni.
„Am înţeles că în perioada competiţională nu pot merge la şcoală şi mi-am anunţat profesorii. Numai că, în ultimele două săptămâni, trebuia să merg să-mi dau tezele, să iau note la materiile la care lipsisem. Nu m-au lăsat să merg nici atunci! Mă ţineau în sală până la 16.00, deşi de la 12.00, practic, nu mai făceam nimic concret. La un moment dat, antrenoarea s-a întâlnit cu mama în autobuz, după ce am lipsit de la antrenament patru zile ca să ajung la şcoală. Eram în clasa a IX-a şi luasem premiul III. Reacţia antrenoarei: «Da? Atunci să facă şcoală, pentru că pe amândouă nu le poate face. Sunteţi o familie de nesimţiţi». M-am dus la ea şi i-am spus că vreau să mă las de gimnastică. Mi-a întors spatele şi a plecat. Discuţia asta se întâmpla după ce eu am calificat România la Campionatul European.“ Şi gata. Se întâmpla în 2009.
Irina Lalciu a stat numai câteva luni fără să facă sport. Apoi, la recomandarea mamei sale, s-a înscris la cursuri de dans hip-hop. A descoperit atunci o altă lume. O lume în care nu mai încerca nimeni să o schimbe şi în care provocarea era ca, prin dans, să-şi pună în valoare personalitatea, să devină cea mai bună versiune a ei. „La gimnastică, există un cod de punctaj cu elemente prestabilite, iar exerciţiul pe care trebuie să-l fac se rezumă la o simplă execuţie. Hip-hop-ul nu e doar matematică. Fireşte că are regulile şi disciplina lui, numai că scopul e sătransmiţi ceva celui care priveşte. La gimnastică, trebuie să iei punctele. Acum, când dansez, pot să-i fac pe cei care mă privesc să se bucure laolaltă cu mine“.
În doar şase ani, Irina nu doar că a reuşit să-şi completeze palameresul cu alte câteva premii. A pus bazele unei adevărate cariere în dans şi a început să promoveze un stil relativ nou în România: voguing. „Îmi plac hainele, îmi place moda, îmi place să arăt bine şi să arăt că arăt bine. Dar, cel mai mult, îmi place pentru că pot să vin în faţa cuiva şi să fiu sinceră. Fără chingi. Fără reguli absurde. Sunt liberă să exprim orice sentiment, într-un mediu în care nu încearcă nimeni să mă schimbe. Totul e autentic“, spune Irina. Iar autenticitatea sa a fost premiată, recent, la cea mai importantă competiţie mondială a genului, în Cehia: Street Dance Kemp. E cea mai bună dansatoare de voguing din lume, asta e.
Să fii un dansator mai degrabă extravagant între oameni mai degrabă conservatori nu e cel mai uşor lucru din lume. Mai ales atunci când forma prin care alegi să te exprimi public e specifică unei comunităţi cu puţine şanse de a fi general acceptată în România. Că e bine, că e rău, aceasta e situaţia. Şi, oricum, nu e prea plăcut să întorci priviri critice din principiu. „În urmă cu vreo 50 de ani, în SUA, o astfel de situaţie a condus la inventarea unui stil de dans. În România, am rămas la nivelul discuţiilor despre boli psihice sau mai ştiu eu cum sunt numiţi homosexualii“, spune Irina.
Şi nu e tot: odată ce astfel de aprecieri nepoftite sunt depăşite sau, în fine, ignorate, drumul său către această performanţă continuă la fel de anevoios. Bucureştiul subcultural e departe de a oferi spaţiul care i-ar putea pune în valoare pe dansatori. Pentru a merge la cel mai apropiat concurs, e musai să treci graniţa. Dar Irina e mândră pentru că, în ciuda oricăror dificultăţi şi a oricăror persoane potrivnice mai degrabă instinctual decât argumentat, a reuşit. A reuşit să-şi arate în primul rând sieşi că, dacă-şi doreşte îndeajuns de mult, poate fi cea mai bună. Şi, aproape întâmplător, steagul României a ajuns acolo, pe podiumul ei.
Ce este şi cum se face voguing
Stilul de dans voguing a apărut la începutul anilor ’70 în Statele Unite ale Americii, pe Coasta de Est. Mai întâi, dansul a aparţinut exclusiv comunităţii gay din New York, oricum oprimată, dar oricum reacţionară. Oamenii s-au refugiat în acest stil de dans pe care l-au construit după chipul şi asemănarea lor, deşi puternic influenţaţi de modelele promovate public. Practic, în America anilor ’70, industria modei exploda în deplin acord cu industria distracţiei. Nu e nevoie de antropologi pentru a explica acest fenomen social: podiumurile de modă şi, în general, întreaga industrie fashion se aflai în plină expansiune. Totuşi, o graniţă destul de rigidă era cea a orientării sexuale: homosexualii nu putea urca pe catwalk pentru că erau bărbaţi. Strălucirea modelelor, alături de petrecerile extravagante organizate după prezentările de modă, erau nefiresc de străine comunităţii.
Rezultatul: oamenii şi-au făcut propriile catwalk-uri şi propriile petreceri. Ca un soi de spaţiu vital, unde se pot exprima liber, unde nu e nevoie să-şi ascundă privirile şi unde nu există priviri critice asunse. Aşa a apărut stilul de dans aşa-numit vouging.
Totuşi, ca în orice activitate aflată în strânsă legătură şi cu sportul, şi cu distracţia, era nevoie de rigoare. Aşa au apărut casele de voguing. Casele de voguing sunt, pentru dans, cam ce sunt casele de modă pentu modă. În ultimii 40 de ani, treptat, la nivel informal, a fost creată şi o metodă de ierarhizare a dansatorilor oficiali de voguing. La început, comunitatea era foartre strictă: pentru a fi accptat într-o casă de voguing, fiecare dansator trebuia să câştige un număr fix de concursuri, într-un număr fix de oraşe. Cumva, metoda s-a păstrat, dar acum e mai puţin rigidă. Se întâmplă aşa: mai întâi, dansatorul trebuie să fie ucenicul unui membru deja acceptat în casa de voguing. După o perioadă de minimă consacrare, în care demonstrează că poate cuceri scene, dansatorul îşi finalizează ucenicia şi deschide uşa casei de voguing. Odată poftit înăuntru, mentorul îi devine „tată“. În casă, dansatorul îşi cunoaşte „bunicul“ (mentorul mentorului) şi „fraţii“ sau „surorile“ (alţi dansatori care au parcurs aceleaşi etape şi care fac parte din aceeaşi casă). Aşa se formează o familie fericită.
Traseul acesta paideic e esenţial pentru orice dansator. În Casa Milan, care a adoptat-o pe Irina Lalciu, dar şi în alte case din alte cartiere, fiecare are un respect aparte pentru „bătrâni“. Adică pentru dansatorii experimentaţi, care au mai multe concursuri în picioare. Li se cer sfaturi, sunt organizate întâlniri educative pentru trup şi pentru minte. O comparaţie forţată ar duce cu gândul la felul în care un meseriaş din interbelic se îngrijea de ucenicul lui. Dar nu e doar atât.
Cum se întâmplă în orice familie fericită, copiii, cu tot cu părinţi, bunici, nepoţi, poate chiar cu căţei, deşi uneori e deplasat, merg la diverse petreceri şi baluri. Balurile caselor de voguing sunt, de fapt, locul în care au loc cele mai multe competiţii. Sunt evenimentele în care fiecare membru al familiei îşi demonstrează calităţile. Fiecare bal are o temă, indiferent că e vorba de zei greci, teme din filme sau mai ştim noi ce supereroi. În luna martie a acestui an, Irina Lalciu a fost eroină în Amsterdam, Olanda, la balul cu tema „Gotham City“. „Am câştigat eu şi fratele meu, Benjamin“, spune Irina.
Cum a ajuns voguing în România
Voguing a fost popularizat în România de colega Irinei Lalciu din trupa de dans Frontline, Oana Neagu, care are, la rândul ei, o întreagă istorie pe scenele din toată lumea. În mod paradoxal, deşi e uşor de intuit, trupa Frontline e mult mai cunoscută în afara României decât în România. Aici, întreaga filosofie a dansului liber a fost dată la schimb pentru latura mai facilă, dar mai mult comercială a stilului. Cele două fete insistă să spună treaba asta, pentru că resimt în mod direct efectul acestei degradări programatice a dansului de calitate: angajatorii sunt obişnuiţi să le ceară spectacole ieftine, atât ca preţ, cât şi ca mesaj, iar în rândul publicului se formează, automat, preconcepţia falsificată potrivit căreia dansurile acestea ar fi ceva neserios. Strică piaţa, cum ar veni. . Irina Lalciu şi trupa ei demonstrează însă contrariul: deşi ar putea să monopolizeze business-ul, preferă să rămână de partea decenţei şi a profesionalismului. Chiar şi aşa, în ciuda faptului că o astfel de atitutine le aduce mai multe pierderi decât câştiguri. Dar e ca o rezistenţă la prostituţia profesională. Mai jos, două exemple:
Se încarcă comentariile...
