Forrest Gump de Teleorman

Ca să-l găseşti, nu trebuie să-l cauţi acasă, ci pe drum. Căci Nelu Cocoloş, sau Nelu lui Feia, cum îi spun cei din sat, se află mai mereu în mişcare. El zice că doar atunci când are timp liber.

Nelu are însă timp liber...tot timpul, aşa că porneşte fie spre Mârzăneşti, satul cel mai apropiat de Puţintei, unde locuieşte, fie în direcţia opusă, spre Cernetu. Nu cu vreo treabă, ci doar aşa, ca să se plimbe. Se mai întâmplă să pice şi câte o bere pe traseu, fiindcă sunt presărate destule birturi în cale, dar nu pentru bere pleacă el de acasă.

Cam o dată la câteva zile, trece dincolo de Mârzăneşti, şi chiar de Pielea şi Purani, ajungând la şoseaua ce leagă Alexandria de Bucureşti, de unde se întoarce, dacă are norocul să fie vară, cu un pepene sau doi în braţe. 18 kilometri dus şi întors, cu 6 mai puţini decât mersul la Alexandria, pe dincolo, prin Cernetu, fiindcă Nelu lui Feia are traseele lui, pe care le respectă cu sfinţenie!

Dacă de la Vităneşti l-ai duce, luând-o la stânga şi trecând dealul, foarte aproape de intrarea în Alexandria, Nelu ar face mintenaş calea întoarsă, preferând să ajungă în capitala de judeţ pe drumul care îi place lui mai mult, adică peste câmp, pe la Cernetu.

Se găseşte întotdeauna câte un şofer care vrea să-l ia în maşină pentru a ajunge mai repede la destinaţie. Dar Nelu îl refuză, pentru că destinaţia lui este chiar drumul pe care îl are de străbătut. S-a întâmplat totuşi ca, într-o primavară, să meargă la Bucureşti cu un scop cât se poate de precis. Voia pur şi simplu să se plimbe cu metroul. Spre deosebire de mersul pe jos, care e gratis, mersul cu metroul e pe bază de bilet, aşa că n-a reuşit să-şi atingă scopul. Plecase fără niciun ban de acasă, aşa cum pleacă de fiecare dată, având şi prostul obicei de a nu cere.

Dar Nelu nu s-a supărat. Nici pe metrou, nici pe Bucureşti, dovadă faptul c-a mai venit după aceea în Capitală. Şi-o să mai vină. Cei 100 de kilometri pe care-i are de făcut din Puţintei până aici nu sunt cine ştie ce pentru Nelu. Vreo 20 de ore de mers încontinuu, cu îmbucat din mers ce apucă să vâre în buzunare la plecare, sau ce primeşte de la oamenii întâlniţi pe drum. De cele mai multe ori, injurături! D-alea neaoşeşti, ce ţin şi de sete şi de foame, pe care şoferii de pe drumurile noastre le deşartă cu mult drag în capul trecătorilor!

Nelu Cocoloş nu se supără. Pe nimeni! Nici măcar pe numele său, cu toate c-ar avea motive, căci viaţa nu l-a cocoloşit niciodată.

Deşi n-o spune, sau mai degrabă n-o spune pentru că n-o ştie, umblând aproape tot timpul, el fuge de fapt de lume. O simte ca pe o cămaşă grea, ce încearcă să-l ţină pe loc, dar cum nu se poate despuia de lume, se dezbracă de cămaşa de pe el. Ca să fie mai uşor. Şi chiar este. Nelu lui Feia din satul teleormănean Puţintei e unul dintre puţinii oamenii care-ar merita să aibă aripi. Dar cum nu are, se vede nevoit să zboare la joasă înălţime, adică fără să se desprindă de pământ, folosindu-se pentru asta de picioare!