Femeia – o nişă. Omagiu bărbaţilor

În ce copilărie a umanităţii trăim încă de vreme ce, pentru că se apropie 8 martie, invităm într-o celebră emisiune literară din Franţa doar femei, iar scriitoarele, ele, frumoase şi deştepte, vin toate în pantaloni?

Cînd a primit Oscarul 2014 pentru cea mai bună actriţă pentru rolul din „Blue Jasmine”, Cate Blanchett a dedicat premiul colegilor din industria cinematografică care încă mai cred că filmele despre femei sunt „de nişă.”

Nici feminismul, nici teoria genurilor n-au revoluţionat cine ştie ce o credinţă ancestrală, cavernoasă[i]: femeia e o nişă.

Psihologi şi neurobiologi ai speciei umane stau încă în dubiu: să fie doar efectul educaţiei şi al culturii dacă băieţii par dotaţi cu calităţi viziospaţiale mai performante, iar fetele sunt mai apte de a comunica? dacă bărbaţii sunt mai atraşi de poziţiile de putere iar femeile mai aplecate către empatie?”[ii]

Nişele sunt diverse, de diferite calităţi, dar tot nişe se cheamă. Cine n-a păcătuit, să ridice primul piatra.

Pornind de la observaţii cotidiene, din lumea franceză, m-am amuzat, cu vreun an în urmă, să alcătuiesc un mic breviar contemporan de absenţe la feminin, invitată fiind să particip la un proiect european de reflecţii intitulat „FEM’21 – Voie et Voies des femmes en Europe”. Într-o zi oarecare, am deschis ziarele Le Monde şi Le Figaro şi am evaluat, empiric şi cu ochiul liber, cîte femei-jurnalişti şi cîţi bărbaţi-jurnalişti semnau articole în ziua respectivă şi în ce domeniu. Oglinda mea „de poşetă” mi-a arătat următorul chip: lumea ne este povestită în principal de bărbaţi, dacă e vorba de geopolitică şi de economie, femeile fiind competente în domenii precum învăţământul, cultura şi mai ales anumite subiecte de societate. Dar punem lupa şi pe acest ultim domeniu, vast şi ...frivol. Fiindcă dacă e vorba să glosăm, spre exemplu, despre sandale, atunci e un jurnalist-femeie care o face. Dar dacă e vorba să vorbim despre caii putere, o face, în mod natural, un jurnalist bărbat.

În aceeaşi zi, Le Nouvel Observateur publica un dosar despre cei mai influenţi gînditori ai lumii astăzi, titrînd de-o şchioapă: «Les penseurs qui comptent. Pour comprendre notre monde, les 25 indispensables». Între cele 25 de nume de filozofi, sociologi, antropologi etc. care ar conta în dezbaterile de idei ale lumii noastre, figurează, în selecţia săptămînalui francez, 20 de creiere perfecte de bărbaţi şi 5 minţi strălucitoare de femei.

Revin la zi şi remarc că aseară, în emisunea „La Grande Librairie” de pe France 5, formidabilul prezentator-bărbat François Busnel a adus un omagiu femeii. În ce copilărie a umanităţii trăim încă de vreme ce, pentru că se apropie 8 martie, invităm într-o celebră emisiune literară doar femei iar scriitoarele, ele, frumoase şi deştepte, vin toate în pantaloni? Inutil să reamintesc că celebrisimul premiu literar Goncourt e cît se poate de viril: în ultimii 20 de ani au fost premiaţi 13 scriitori bărbaţi şi 7 scriitori-femei. Iar Academia Goncourt numără, între cele zece voci ale juriului, 7 bărbaţi şi 3 femei.

Mă opresc cu exemplele, veţi zice că le-am căutat anume. N-am vrut decît să agit puţin oglinda în care ne oglindim zilnic, şi, fiindcă ne oglindim zilnic, chipul pe care ni-l arată e cît se poate de natural. 

Frumoasa şi... bestia

Am să vă povestesc mai bine un film drag, care mi s-a întîmplat la Paris.

Cu ani în urmă, un cotidian românesc cu dare de mînă, care-şi permitea să vîndă visuri (franţuzeşti) cititorilor săi (era înaintea crizei), m-a trimis să fac un interviu cu artista Arielle Dombasle şi un reportaj despre spectacolul sofisticat-erotic cu care superba soţie a filozofului Bernard Henri Levy ţinea capul de afiş la cabaretul Crazy Horse. Evident, jurnalistic vorbind, nu depăşeam paradigma atît de naturală, nu-i aşa, „Frumoasa şi Filozoful”. Aşadar, mi-am lăsat copilul de cîteva luni cu tatăl său, şi, mamă emancipată (!) şi jurnalistă fericită (!), m-am dus să văd singură spectacolul la Crazy Horse, care, început la o oră (nu chiar aşa de) tîrzie, s-a terminat adînc în noapte. Am alergat la metrou şi l-am văzut, de pe peron, cum dispărea indiferent în labirint, ultima ramă a nopţii mele plină de paiete şi glamour. Şansele să găseşti, la Paris, într-o noapte de weekend, un taxi, sunt la fel de mari ca şansele unei croaziere pe Sena cu o navetă spaţială. Am panicat o frîntură de timp: cît i-a trebuit unui vagon-drezină, ieşit de nicăieri, să oprească lîngă mine, femeie singură, captivă pe un peron-închisoare. „Ce vi se-ntîmplă, petite dame?”. Povestesc. Cei doi muncitori mă invită în maşinăria lor de noapte, să parcurg Parisul lor nebănuit, spectaculos, fără paiete, fără glamour. Noaptea, cînd ultimul metrou se retrage la depou, o armată de bărbaţi, călare pe drezine de hobbiţi, cucereşte galerie după galerie, ca să repare tablouri electrice, să cureţe carelaje îmbîcsite, să verifice îmbucături de şine şi fiare unsuroase. O lume exclusiv masculină, insomniacă, cu verb viu şi gest precis, fără înflorituri deocheate la butoniera de la salopetă sau în colţul minţii. Aflu că noaptea e o alegere de viaţă, de carieră:

„Am condus ani de zile metroul, ziua în amiaza mare. Sunt mult mai liniştit acum, îmi povesteşte bărbatul, cu ochii spre culoarul pe care-l despică lent, cu băgare de seamă. Sunt bucuros că nu s-a sinucis nimeni pe linia mea.”

Suprem lux în capitala luxului, languroasa Arielle Dombasle m-a trimis acasă cu un metrou personalizat, doar pentru mine, rapid şi sigur, ciudat şi fermecător. M-am simţit o femeie norocoasă, în lumea bărbaţilor.

De ziua femeii le aduc omagiu acestor oameni, acestor bărbaţi.

[i] din caverna ...timpului

[ii] Suzan Pinker, Le sexe fort n’est pas celui qu’on croit/The sexual Paradoxe, Les Arènes , 2009.