Nu schimbarea legislaţiei aferente în ideologie şi curiculă şcolară au reprezentat neapărat un dezastru ci altele au fost distrugerile: corpul profesoral a fost în mare parte destituit şi marginalizat prin închisori, lagăre de muncă forţată sau alte „perfecţionări„ potrivite cu „originea socială“. Am cunoscut cazuri de profesori universitari sau avocaţi, care ajunseseră după 1949 să fie instalatori sau strungari pentru că nu corespundeau ideologic. Modelele au dispărut de atunci prin diminuare şi „decapitare“ socială. Dincolo de vasta politică de igienizare socială a partidului muncitoresc privind diminuarea analfabetismului, prin înfiinţarea a sute de şcoli şi grădiniţe după 1950, în majoritatea lor improvizate în case naţionalizate, a existat şi formatarea ideologică a învăţământului de toate gradele. Apoi interdicţiile pe anumite lecturi şi libertăţi de profesie, gândire şi atitudine iar toate acestea au produs modificări puternice în nivelul de cultură şi educaţie a majorităţii populaţiei.

Cum a început această prăbuşire pe care o trăim şi azi? Un martor al acestei căderi în gol a fost studentul pe atunci la Bucureşti, Constantin Olariu. Iată ce povesteşte el referitor la anii 1950: „Capitala suferea cel mai grav. Duminicile şi în zilele de sărbătoare te şoca un fenomen: puţina lume bună ce mai rămăsese ieşea să se plimbe la Şosea, la aer curat, în vreme ce mahalalele şi periferiile năvăleau în Centru, infestând cu duhori aerul sălilor de cinematograf şi umplând de scuipaţi şi rîgîieli bodegile, cârciumile, trotuarele din inima Capitalei şi aleile din Cişmigiu“. Toarte oraşele României, potrivit lui Olariu, au suferit puternice modificări demografice şi culturale, prin „infuzii de populaţie, unele semănând foarte bine cu o nouă năvălire a barbarilor“. În afară de copii ţăranilor colectivizaţi, populaţia sărăcită a satelor sau a unor întinse regiuni paupere din Moldova, a mai existat şi o permanentă categorie de infiltraţi, destul de numeroasă, „alcătuită din ţigănimea nomadă, din cele mai diverse scursori ale provinciei, din oameni fără căpătâi, profitori de moment, aventurieri de joasă speţă, pentru care o viaţă socială echilibrată era de neconceput“. Oraşele României au suferit astfel un proces lent şi ireversibil de depersonalizare, iar Bucureştiul a cunoscut „cea mai cumplită degradare din istoria sa, devenind, practic, o capitală necivilizată“.

Am acordat atenţie cotidianului şi reperului demografic datorită faptului că întotdeauna cadrul social reprezintă un balans fragil, spre pozitiv sau negativ, pentru educarea generaţiilor care se succed. Ori, cadrul social al României de după 1948 a suferit un continuu regres moral, cultural, social şi educaţional, la nivelul mediei. Desigur, elevi buni au fost şi atunci după cum sunt şi azi. Ei vor lua întotdeauna bacalaureatul. Dar ei reprezintă aproximativ 10, maximum 15 % din totalul populaţiei şcolare pe fiecare generaţie. Ceea ce contează aici este situaţia păturii de mijloc, „aureas mediocritas“, singurul vector de putere al societăţii către mai bine. Dacă în anii 1940-1945 majoritatea liceelor bucureştene, de pildă, erau competitive cu media europeană, peste o singură generaţie, adică peste 30 de ani, în anii 1970-1975, calitatea lor a fost mult diminuată şi ca urmare a reprofilării industriale a multora dintre ele.

Şi apoi, în 1940, de la Colegiul Sf.Sava din Bucureşti, odată ce erai absolvent cu bacalaureat, puteai merge să faci studii superioare în străinătate fără complicaţiile echivalării diplomei. Peste 30 de ani, nici vorbă de aşa ceva, precum şi azi. De exemplu, elevul Dumitru Furnică-Minovici şi-a finalizat studiile cu bacalaureat la Colegiul Gheorghe Lazăr din Bucureşti în anul 1919 şi apoi a devenit student la „L’Ecole du Petrol“ din Toulouse în acelaşi an.

În anii puterii populare liceele de elită au încetat să mai fie licee de elită şi au devenit licee ale elitelor. Iar această elită de partid nu rata niciodată bacalaureatul, lua întotdeauna note de trecere şi intra la facultate. Atât în anii 1970-1975 cât şi după 1990. Singura modificare de situaţie o reprezintă faptul că elita de atunci, rămasă şi azi pe poziţii sociale de vârf, desconsideră educaţia din România – ajunsă la sapă de lemn şi din cauza lor, şi îşi orientează copiii către şcoli din străinătate, inclusiv licee şi şcoli primare. Pe când, tinerii de elită de dinainte de 1940 plecau preponderent numai la specializare în şcoli din străinătate iar majoritatea se întorceau în ţară.

Avem aşadar o diferenţă de elită care ar merita discutată într-un articol separat. O diferenţă cauzată de obiceiul de a primi diplomele de absolvire „dai boje“ pentru cei cu relaţii înainte de 1989, fenomen cu extensie anatomică pentru ultimii 20 de ani. Nu trecem sub tăcere lupta celor prinşi la mijloc, în „aureas mediocritas“, pentru a fi cât mai buni, iar mulţi dintre ei sunt astăzi în zone de mare influenţă economică şi profesională în primul rând datorită perseverenţei personale şi nu sprijiniţi de un sistem de valori bazat pe meritocraţie.

Educaţia zilelor noastre reprezintă atât o realitate rezultată din prăbuşirea graduală a nivelului de cultură început  acum 50 de ani, cât mai ales o recompensă a reformelor ratate în ultimii 20 de ani.