Creşte teama românilor faţă de activităţile SRI?

De fiecare dată când aniversăm victoria Revoluţiei Române din decembrie 1989 şi îi comemorăm pe morţi, mai constatăm o dată, cvasi-neputincioşi, că nu ştim tot adevărul despre acele evenimente.

Deşi s-au redeschis - a câta oară? - dosarele ce ascund fapte petrecute acum aproape 27 de ani, promiţându-ni-se încă o dată adevărul integral despre Revoluţie, tare mi-e teamă că şi în decembrie viitor vom observa din nou că nu ne este cunoscut cu exactitate rolul jucat în acele zile de instituţiile de forţă ale Statului comunist: Armata şi Securitatea. Că nu ne este încă foarte clar care a fost natura raporturilor dintre ele, antagonice sau de colaborare. Că nu ştim cum s-au manifestat acele raporturi în zilele sângeroase de dinainte, dar şi de după fuga familiei Ceauşescu, după capturarea şi, în final, executarea cuplului dictatorial pe 25 decembrie 1989.

Dacă despre Armată ni se mai spune, din când în când, cu jumătate de gură, că înainte de a fi cu noi aceasta a fost destule zile împotriva noastră, despre fosta Securitate, aceea creată la 30 august 1948 şi „binecuvântată” cu numele de „Direcţia Generală a Securităţii Poporului”, reorganizată şi rebotezată în 1951 cu numele de „Direcţia Generală a Securităţii Statului”, nu ni se spune mai nimic. Schimbarea de nume din 1951 sugera, poate chiar fără voia autorităţilor comuniste din acea vreme, că între Securitate şi popor relaţiile nu vor putea fi altele decât de adversitate. Că rolul respectivei instituţii va fi eminamente acela de a acţiona în favoarea interesului artificialului şi teroristului stat comunist şi mereu violent împotriva intereselor poporului. Sunt numeroase indiciile că în chiar zilele Revoluţiei Securitatea şi-a îndeplinit misiunea pentru care a fost creată.

Oricât de mult s-au străduit comuniştii români să acrediteze ideea unei reformări a Securităţii după 1965, când la conducerea PCR a venit Nicolae Ceauşescu, oricât de mult au vrut ei să insiste asupra rupturii de metode şi de practici dintre „vechea” şi „noua” Securitate, operaţie ce a continuat şi după 1989, atunci când unii dintre reprezentanţii ei de frunte, precum Ristea Priboi sau Ilie Merce, au ajuns să fie aleşi în Parlament, propulsaţi de PSD sau de PRM, nimeni şi nimic nu a izbutit să scoată din mintea românilor amintirea fărădelegilor instituţiei cu pricina şi a majorităţii angajaţilor ei.

Lectura dosarelor de urmărire informativă ale unor foşti disidenţi care, precum Dorin Tudoran, de pildă, au decis să publice o parte semnificativă din zecile de mii de pagini ce le-au fost consacrate de agenţii şi de „scriitorii” Securităţii, nu e deloc în favoarea distincţiei dintre Securitatea rea şi Securitatea bună, susţinută multă vreme şi de primii conducători ai României pretins democratice, în frunte cu dl. Ion Iliescu. El însuşi, prin natura funcţiilor pe care le-a ocupat anterior în ierarhia PCR, fiind intim legat de operaţiunile antinaţionale şi împotriva românilor ale acestei instituţii de forţă.

Imediat după 22 decembrie 1989, nu am ştiut prea bine ce s-a întâmplat după victoria unei revoluţii profund anticomuniste cu fosta Securitate şi cu angajaţii ei. Ştiam doar că foştilor ofiţeri şi subofiţeri ai Ministerului de Interne li s-a cerut să se subordoneze Ministerului Apărării Naţionale. Pe 21 februarie 1990, titularul respectivului Minister, generalul Victor Atanasie Stănculescu, anunţa public desfiinţarea fostei Securităţi şi crearea unor noi trupe de securitate sub auspiciile armatei. Atâta doar că până atunci, în 28 şi 29 ianuarie, avusese deja loc prima mineriadă, că în 18 februarie demonstraţia antitotalitară a forţelor ce se opuneau Frontului Salvării Naţionale a fost dur reprimată în stil securistic evident, iar câteva zile mai târziu, pe 28 februarie, avea loc o a doua mineriadă. Evenimente intim legate prin programare şi mod de operare de metodele fostei Securităţi.

În luna februarie 2015, dl. Virgil Măgureanu, primul director al SRI, admitea că „unii din SRI, pe cont propriu, nu numai că i-au chemat pe mineri, dar i-au şi călăuzit”.

În prima parte a lunii martie 1990 se consumau sângeroasele confruntări interetnice de la Târgu Mureş despre care mai toată lumea spune că au reprezentat pretextul înfiinţării Serviciului Român de Informaţii. Eveniment ce s-a produs la 26 martie 1990, prin Decretul nr. 181. În luna februarie 2015, dl. Virgil Măgureanu, primul director al SRI, admitea că „unii din SRI, pe cont propriu, nu numai că i-au chemat pe mineri, dar i-au şi călăuzit”. Discret ca întotdeauna, lăsându-ne şi de data aceasta impresia că ştie mult mai mult decât e dispus să ne împărtăşească, dl. Măgureanu a omis să ne informeze cine au fost acei „unii”. Nici de unde proveneau ei, nici ce rol aveau respectivii în ansamblul regimului semi-prezidenţial al lui Ion Iliescu, adică „jumătate Iliescu-jumătate Ceauşescu”, cum inspirat îi decoda cândva esenţa Emil Hurezeanu, şi nici ce s-a întâmplat cu ei. Au fost identificaţi, pedepsiţi, reciclaţi ori au fost pe mai departe acceptaţi şi toleraţi.

Pe 29 iulie 1991, Parlamentul adopta legea ce reglementa organizarea şi funcţionarea SRI. Ca o coincidenţă, cu câteva zile înainte, pe 24 iulie, cotidianul francez Le Monde publica un lung articol intitulat România - Metamorfozele Securităţii, articol din care rezulta limpede ceea ce se anunţa încă din subtitlu şi anume că „majoritatea agenţilor vechii poliţii politice dizolvate oficial după căderea lui Ceauşescu au rămas pe locurile lor”.

În vremea mandatului d-lui Măgureanu, fiecare descindere a directorului SRI în Parlament era privită ca un eveniment ce depăşea sfera normalităţii vieţii democratice, mobilizând ca la comandă până deunăzi latente energii legislative sau jurnalistice.

Am recapitulat cu lux de amănunte toate aceste fapte spre a sublinia ideea că, încă din momentul înfiinţării sale, SRI a fost urmărit de prezumţia de impuritate. Că mai niciodată, din 1990 încoace, instituţia creată în martie 1990 nu a fost privită de majoritatea românilor ca una nici din cale afară de transparentă, nici tocmai democratică, cu atât mai puţin chiar foarte prietenoasă. Controlul parlamentar ce trebuia să fie exercitat prin lege asupra ei s-a manifestat destul de precar şi nicidecum permanent. Cad de acord asupra acestui adevăr analişti politici, personalităţi de prim rang ale societăţii civile, chiar şi parlamentari, dar de întâmplat nu se întâmplă, în fond, nimic.

În vremea mandatului d-lui Măgureanu, fiecare descindere a directorului SRI în Parlament era privită ca un eveniment ce depăşea sfera normalităţii vieţii democratice, mobilizând ca la comandă până deunăzi latente energii legislative sau jurnalistice. Succesorii d-lui Măgureanu au avut prezenţe mai discrete, unii au dispărut într-un mod despre care mai auzim pe la câte un talk show că ar fi fost de-a dreptul enigmatic, iar dl. Maior a fost un taciturn perfect ce nu şi-a deschis gura decât la final de mandat. Ciudat, în faţa lui Dan Andronic.

Discutarea rapoartelor anuale ale SRI, dar şi ale suratei sale, SIE, este sistematic amânată de leneşii noştri parlamentari. Şi nu oricum, cu anii. În timpul mandatelor d-lui Traian Băsescu, se vorbea mai pe la colţuri, mai pe la Antenele felixiene, că serviciile secrete româneşti ar fi în totalitate controlate şi subordonate Şefului Statului. Ne amintim că apropierea finalului celor zece ani de regim Băsescu a sporit numărul speculaţiilor referitoare la activitatea SRI, la exagerata dimensiune a puterii sale, la aşteptata repoziţionare a conducerii acestuia faţă de preşedintele încă în exerciţiu şi la licitaţia internă în vederea alegerii noului „stăpân”. Chiar în ceea ce priveşte disensiunile dintre dl. Maior şi dl. Coldea privind „alesul”. Între timp, dl. Maior a fost numit ambasador la Washington de noul stăpân Klaus Iohannis, în vreme ce dl. Coldea e criticat aspru, într-un bizar duet, de dl. Băsescu şi de dl. Tăriceanu şi apărat cu o energie nefirească pentru felul lui de a fi de preşedintele Klaus Iohannis

Scandalul declanşat odată cu arestarea doamnelor Alina Bica şi Elena Udrea, dezvăluirile şocante ale „blondei de la Cotroceni”, acuzaţiile la adresa prim-adjunctului SRI, generalul Florian Coldea, formulate mai întâi de doamna Elena Udrea şi reluate tot mai frecvent în vremea din urmă, în primul rând din raţiuni electorale şi personale, de chiar mentorul, dacă nu chiar „inventatorul” lui, dl. Traian Băsescu, nu doar că au dat satisfacţie scenariştilor lui Felix Voiculescu ori a ceea ce până mai ieri numeam cam amuzat „fanteziile lui Ion Cristoiu”.

Mai grav decât aceste nedorite „confirmări”, în fapt niciodată convingător confirmate, dar nici negate de vreun organism democratic al Statului român e că un întreg complex de evenimente, de la încăpăţânarea oarecum suspectă cu care s-a încercat promovarea legilor Big Brother referitoare la regimul cartelelor telefonice pre pay la neinspiratul anunţ de acum vreo două săptămâni al ANAF, dar şi al Ministerului Finanţelor privind intenţia monitorizării cumpărăturilor cu cardul, culminând cu dezvăluirile de ieri legate de o plănuită cumpărare de către SRI, şi nu oricum, ci cu bani europeni, a unor instalaţii performante al căror rost declarat ar fi analizarea cât mai rapidă a datelor deja existente, date despre fiecare dintre cetăţenii României, sunt de natură a realimenta copios „obsesiile” oamenilor cinstiţi referitoare la activitatea despre care sunt voci ce susţin că nu ar fi tocmai onestă a celui mai expus serviciu secret din România.