Colecţii necunoscute faţă de care rămânem datori

La sfârşitul săptămânii trecute, o împrejurare inspirată m-a adus în faţa unei colecţii cu adevărat de excepţie de costume ţărăneşti din Oltenia de sub munte

Şoarţe şi cămăşi pentru copii şi bărbaţi şi femei, veste şi bete şi marame de borangic, toate cusute de mână, ţesute în război, îmbogăţite unele cu paiete de argint şi toate rod al unui har care începea să se ivească în mintea, mâinile şi în ochii fetelor, copile încă, de la paisprezece, cincisprezece, şaisprezece ani, har slujit devotat şi luminat dumnezeieşte până la optzeci şi dincolo de acest leat.

Sigur în muzee mai poţi întâlni şi nu e de mirare asemenea argumente ale civilizaţiei şi vocaţiei artistice ţărăneşti, rar însă, foarte rar, în intimitatea universului personal al unor fiice sau fii de ţărani care mândri au rămas strâns legaţi de obârşia lor, ei aparţinând mai ales primei sau primelor două, trei generaţii plecate din casele părinteşti de la ţară.

Este exemplul la care mă voi referi azi, o fiică de ţărani olari din Oltenia de sub munte, care a ajuns doctoriţă, plecând să dea examen la facultate după Bacalaureat direct de la culesul zmeurii pe culmile Munţilor Căpăţânii, unde se angajase ca să-şi facă rost de bani de întreţinere la şcoala înaltă pe care o visa, în cazul in care lua admiterea.

Ei bine, doctoriţa, care nu şi-a părăsit satul şi a devenit vestită pentru talentul de diagnostician şi dăruirea faţă de ţăranii din mijlocul cărora s-a ridicat, a strâns într-o viaţă de om, pornind de la zestrea părinţilor, a mamei în primul rând, aceasta olăriţă şi cusătoreasă minune, o colecţie care ar putea azi să facă obiectul unui album mai întâi, şi apoi al unui stand întreg într-un muzeu de elită.

- Cine ar mai putea coase astfel de marame şi şoarţe şi cămăşi ca şi când ar fi izvorâte din arta şi precizia unor vârfuri de ac miraculoase, conduse de maşini savante, ultrasofisticate, învestite şi cu ochii microscopului pe care abia ni le putem imagina?, întreabă uimit ca şi mine, mângâind veşmintele ţărăneşti aflate nu numai la înălţimea artei care a condus la veşmintele bogate ale înalţilor arhierei, Arhiepiscopul Râmnicului, Dr. Varsanufie, cunoscut pentru dragostea cu care îmbrăţişează arta şi civilizaţia rurală.

- Nimeni!, răspunde mama doctoriţei, nimeni, la noi cel puţin, dar nu numai la noi! Eu mi-am cusut cămaşa de mireasă acum zeci de ani după ce mă dam jos de pe roata de oale, la lumina zilei şi la lumina lămpii cu gaz, la 16 ani şi la 17 ani m-am măritat îmbrăcată cu această cămaşă. Acum, la ţară, la 16 ani abia te-ai învăţat la discotecă.

Nu mă opresc asupra dialogului care a urmat acestui răspuns. Ţin să spun însă că nu pot ignora faptul că există asemenea colecţii, măcar ele încă mai există, pe care nu le cercetează nimeni, în orice caz nimeni interesat din administraţia culturală; nu există un program anume dedicat acestei cauze care ar putea determina un asemenea program de cercetare şi descoperire şi de expunere a posibilelor colecţii în fiecare comună, în fiecare judeţ, în fiecare ţinut al ţării de azi. Este vorba de tezaure ca acela pomenit de mine, strâns şi apărat cu atâta smerenie de o doctoriţă de ţară.

Mă gândesc că programul ar putea fi făcut cunoscut la nivel naţional şi ar putea fi izvorul, măcar al unor astfel de argumente ale identităţii naţionale, un astfel de program ar putea fi şi o şcoală de educaţie estetică, un imbold pentru fiecare copil, pentru fiecare şcolar, pentru fiecare cetăţean în favoarea conştiinţei apartenenţei naţionale, în favoarea propagării mândriei identităţii.

Un florilegiu de premii judeţene, de Ţinut, naţionale, ar veni astfel în favoarea acestei cauze a identităţii şi ne-ar înscrie convingător în hotarele apartenenţei identitare prin expoziţiile organizate apoi în fiecare comună, în fiecare oraş şi până în capitală, la civilizaţia actuală ca factor important al procesului de construcţie şi consacrare a spiritualităţii europene de astăzi.

Şi n-ar fi greu!