Cea mai albă noapte a României

Ai auzit de evenimente cu nopţi albe în Bucureşti şi ţară, dar cea mai albă a României a fost pe 30 octombrie. Au trecut trei luni.

Au murit 63 de oameni şi rămân sute de răniţi. Pe 30 ianuarie s-a încercat o aducere aminte printr-o acţiune organizată la poarta fabricii „Pionierul“. Ca pe 31 decembrie, când am vizitat locul pentru prima dată după incendiu, şi acum am avut un sentiment de uitare a morţilor de către vii. Cumva, după acţiunile în stradă de la începutul lunii noiembrie, mă aşteptam ca oamenii să uite mai greu. Nu s-a întâmplat. Comemorarea unor morţi a fost mai mult un act de mimetism, repetat sau nu, bocind în faţa lumânărilor şi icoanelor, împărţind şi mâncând colivă şi declarând pentru televiziuni că ceva trebuie să se schimbe. Mereu ceva trebuie să se schimbe, noi rămânem la fel.

N-o spun nici ca să mă laud, nici ca să îi pun pe alţii într-o lumină defavorabilă, dar morţile de care am auzit până acum, de orice fel au fost şi oriunde s-au întâmplat, nu m-au emoţionat. Nu ştiu exact când am devenit lipsit de empatie, dar cred că s-a întâmplat prin 2003, când a murit unul dintre bunici. L-am văzut de două ori în viaţă, apoi pur şi simplu a murit. Pentru mine a murit aproape ca un străin. Familia era tristă, dar eu nu. S-a produs cumva un declic şi de atunci e tot mai rău (sau mai bine?), nereuşind să empatizez cu moartea.

De atunci au tot murit dirigintă, unchi, mătuşi, plus alte rude. Este un număr personal care se duce la peste 10. Totuşi, moartea mă fascinează şi mă face să tac când sunt în preajma ei.

Când a izbucnit incendiul în Colectiv şi s-a aflat de el, eram la un film despre gangsteri britanici care au nenoricit zeci de oameni şi famili. M-au sunat oameni să mă întrebe dacă sunt bine. Eram, încă eram, că aveam de gând să ajung în Colectiv sâmbătă, la o zi distanţă. Am început să mă uit pe Facebook, acest flux cu ştiri uneori prea bun şi prea sadic în a-ţi livra veştile proaste, şi am văzut cifre: 25 de morţi şi aproape 200 de răniţi. Acestea aveau să crească. Am vorbit cu oameni care la orele acelea, trecute de 12, scriau şi contribuiau la articole de breaking news.

Acesta nu mai era un breaking news cu benzi galbene şi roşii ca să sperie populaţia. Era real şi populaţia era speriată.

Aproape de ora 2 am ajuns la Spitalul Universitar atras de aceeaşi fascinaţie pentru moarte pe care am pomenit-o mai sus. În astfel de situaţii nu vorbesc prea mult. Mă uit la oameni, încerc să înţeleg emoţia din privirea lor, din lacrimile care uneori le curg pe faţă şi din urletele de spaimă că pot pierde pe cineva drag. În sala de aşteptare de la Universitar, masa de oameni era închisă într-un ţarc al ei, peste un rând de scaune fiind medici, asistente şi poliţişti care să le dea veşti şi care să le dea voie să-şi vadă rudele care puteau fi vizitate, fiind încă în viaţă.

La Universitar am simţit şi văzut în sens invers efectul fluturelui.

În loc să nască în alt colţ al Pământului un uragan, aici bătăile aripilor morţii se disipau dinspre rude spre asistente şi spre echipele de intervenţie sau jurnalişti de afară. Afară era frig şi erau cele mai ciudate poveşti şi cele mai mari zvonuri. Patru asistente stăteau la ţigară, cu jumătate de oră înainte să ajungă Raed Arafat şi la acest spital, şi vorbeau despre cum imaginile pe care tocmai le-au văzut erau ca desprinse din film. Fumul şi mirosul de arsură aduse cu pacienţii au fost simţite de tot personalul medical. Este o dimensiune a morţii pe care rareori o experimentezi atât de puternic şi într-o cantitate atât de mare. Chiar dacă eşti medic.

Înainte de venirea lui Arafat, cameramanii de la Antena3, Digi24 şi Realitatea îşi ajustau cadrul, camerele, bateriile şi comentau evenimentele. Acesta a fost momentul important al nopţii, după ambulanţele care au adus răniţii. Aproape de ora 3 (să fi fost mai mult, mai puţin? cândva spre ziuă sigur era) a venit. A vorbit două-trei minute cu medicii, a strâns cifrele şi rezumatul serii şi l-a prezentat televiziunilor.

Peste tot ceea ce s-ar specula şi s-ar spune despre ce s-a întâmplat în noaptea de 30 octombrie, moartea e singura care rămâne neschimbată şi care n-a plecat de tot. Durerea după o tragedie se disipează prin ritualuri de orice fel, iar conducătorii unei comunităţi, oficiali sau neoficiali, trebuie să îngrijească pentru un cadru în care oamenii să-şi exprime emoţiile şi să închege solidaritatea. Poate va suna cinic sau nu, dar, uneori, oamenii trebuie să ştie când totul este serios sau când mai este rost de glumă. Acum ca atunci încă e serios.

De suferinţă nu se râde, iar ea n-are treabă cu ritualuri satanice sau cazuri izolate.

Atunci, în prima zi din noiembrie, am trimis un mesaj unei mai vechi prietene, acum studentă la Medicină Militară. Era bine, nu a fost în club, că învăţa pentru un examen, dar mi-a spus ceva care reprezintă un laitmotiv în fiecare cultură şi societate. „Cu tot cinismul de care sunt capabilă, ceva bun a ieşit şi din asta. Acum, toată lumea îi ridică în slăvi pe medici şi toţi le iau partea... de unde acum câteva luni erau ultimii oameni“. Tragediile schimbă, într-adevăr, oameni. Totodată, îi fac să fie conştienţi de mediul în care trăiesc. Apoi, uită până la viitoarea.

Alex Mihăileanu scrie pentru VICE un articol despre cumprezenţa autobuzului RATB, venit acolo ca un dric imens care să care ceva ce nu poate fi cărat. „La fel cum autobuzul RATB parcat lângă, deşi nu are nicio doză de simbolism, spune un adevăr dureros, prin marcarea atât de vizibilă a unei dotări care ar trebui să fie standard, acel «Aer condiţionat» atât de vizibil şi de ironic“.