Cazul Pomohaci: A fi păstorit nu înseamnă neapărat a face parte din turmă

Preotul Cristian Pomohaci

Un creştin va căuta teorii despre creaţionism, un ateu va avea evoluţionismul ca explicaţie exhaustivă, un fan Michael Jackson îl va crede nevinovat, un enoriaş îi va găsi scuze lui Pomohaci. Un psiholog însă va căuta să îl înţeleagă.

Ca psihoterapeuţi, nu ne alegem clienţii şi ca oricine care lucrează în libera practică putem refuza să lucrăm cu un client din diverse motive: personale, morale sau etice. Dar, în principiu, plecăm de la premisa că oricine ne intră pe uşă şi cere ajutor are dreptul la asistenţă psihologică. 

Uneori avem dilemele noastre etice sau morale: să ajut un agresor de copii şi femei? Să ajut un puşcăriaş? Un alcoolic violent? Un preot care ţine predici beat sau care profită de slăbiciunea oamenilor ce vin la el în momente de cumpănă?

Am colegi psihologi care lucrează în penitenciare cu violatori, criminali, tâlhari şi pedofili. Să zicem, un segment al populaţiei cu care nu ar dori nimeni să intre în contact. O primă reacţie ar fi: „nişte nenorociţi, să-i castrăm chimic, să îi ardem de vii“. Însă s-a demonstrat că asistarea psihologică ajută mai mult la reabilitarea unui infractor decât simpla lui încarcerare. Este, aşadar, în natura meseriei noastre să încercăm să îi înţelegem chiar şi pe cei mai puţin înţeleşi. Ca să explic mai pe larg, o să vă dau un exemplu.

Michael Jackson a fost un artist adulat în toată lumea, deşi asupra lui au planat nenumărate bănuieli, de la homosexualitate la pedofilie, până când, în 2005, i-a fost intentat un proces în care era acuzat de molestare de minori.

Ca orice subiect intens emoţional, el polarizează foarte repede taberele de admiratori sau detractori.

A fost găsit nevinovat, deşi au fost multe voci care l-au crezut vinovat. În cele din urmă, a contat verdictul judecătoresc şi mai puţin oprobriul public. Da, a pierdut nişte admiratori, dar Michael Jackson a rămas idolatrizat, deşi acuzaţiile împotriva lui s-au tot strâns. 

Întrebarea firească pe care ne-o punem cei mai mulţi dintre noi: a fost sau nu vinovat? Dar mai ales, ne-a păcălit Michael Jackson cu falsa lui candoare, cu iubirea lui aparent pură faţă de copii? Şi dacă da, ce facem? Mulţi am crescut cu muzica lui, am plâns văzându-l cum îmbrăţişează copii pe scenă sau pe cei africani aflaţi în nevoie. Michael Jackson a fost aproape un sfânt. Putem demonstra contrariul? Ca orice subiect intens emoţional, el polarizează foarte repede taberele de admiratori sau detractori. Acesta este şi cazul preotului Pomohaci, care nu numai că a căzut în dizgraţiile enoriaşilor, dar a fost şi caterisit de forurile bisericeşti. 

Paradoxal, pentru cei mai mulţi, ca Michael Jackson, el continuă să aibă admiratori pentru că a accepta realitatea ar însemna să vină în contradicţie profundă cu convingerile noastre cele mai intime: credinţa în Dumnezeu şi, respectiv, în reprezentanţii ei – oamenii cu sutană. Oamenii nu sunt pregătiţi pentru schimbări profunde, dar mai ales rapide, pentru că i-ar dezechilibra emoţional. Din punct de vedere psihologic, întotdeauna avem tendinţa de a căuta argumente care să fie coerente cu ceea ce credem sau ştim deja. Acest fenomen psihologic se numeşte gândire deziderativă, unde fiecare dintre noi ne creăm propria noastră societate socială subiectivă, această construcţie dictând felul în care ne comportăm şi care rezultă uneori în comportamente iraţionale, cărora cu toţii le cădem victime. Un creştin va căuta teorii despre creaţionism, un ateu va avea evoluţionismul ca explicaţie exhaustivă, un fan Michael Jackson îl va crede nevinovat, un enoriaş va găsi scuze lui Pomohaci. Un psiholog însă va căuta să îl înţeleagă.

De ce ne activează emoţional atât de tare când auzim de nedreptăţi comise împotriva minorilor? Pentru că, în mod firesc, copiii sunt segmentul care ar trebui să fie protejat de către societate.

Este oare Pomohaci primul şi singurul care nu este chiar o uşă de biserică? Nu. 

Nu ştiu de ce altceva este considerat vinovat domnul Pomohaci, faptul că el cântă la nunţi mi se pare nesemnificativ în comparaţie cu principala acuză, în fond a cânta este un talent pe care unii l-ar considera dumnezeiesc. Sunt mulţi copii abuzaţi în România, unii chiar de către proprii părinţi, cei de la care te-ai aştepta să te iubească, să te protejeze şi să te ghideze în viaţă. Aşa cum ne aşteptam şi de la preoţi (pe care unii îi numesc „sfinţii părinţi“), tutori, medici şi dascăli. 

Da, cu toţii am auzit înregistrarea în care domnul Pomohaci oferea bani pentru servicii sexuale unui tânăr de 17 ani. Un lucru la care nu te-ai aştepta, în mod normal, de la un reprezentant al unei instituţii, care ar trebui să fie simbolul moralităţii, purităţii şi al unui standard de etică. Dar este oare BOR această instituţie? Este oare Pomohaci primul şi singurul care nu este chiar o uşă de biserică? Nu. Să ne amintim de Daniel Lica din Brăila sau de Mitropolia Autonomă a celor 20 de preoţi excluşi de BOR. 

Şi ca să nu credeţi că doar BOR „suferă“ de preoţi imorali, acordaţi câteva minute şi citiţi despre imensul şi nesfârşitul scandal despre copiii abuzaţi sexual de către preoţii catolici. Drept consecinţă peste 180.000 de germani au părăsit Biserica Catolică, în semn de protest, în 2010. Dar şi ei au semnat pentru „familia tradiţională“, unde tradiţional a însemnat să ia atitudine împotriva unei instituţii care cunoaşte şi ascunde astfel de comportamente. Un gest ferm, moral, de la care am putea învăţa că a fi păstorit nu înseamnă neapărat a face parte din turmă.