Nu mi s-a părut, aşadar, nepotrivit să-i dau un telefon la mijlocul postului Paştelui cunoştinţei mele, acum Înalt demnitar, Prea Înalt, şi auzind din gura Înălţimii sale, în pâlnia telefonului, că mă recunoaşte, mi-am îngăduit să-l rog să acorde câteva minute de audienţă unui prieten al meu tânăr, absolvent al unei facultăţi de teatru, apoi al unei facultăţi de regie de teatru, dar şi al unei facultăţi de teologie.

Tânărul, de trei ori titrat, realizase împreună cu un grup de actori profesionişti, în mijlocul cărora se afla marele artist ardelean Dorel Vişan, un spectacol de teatru inspirat de cunoscuta piesă a filozofului şi poetului Lucian Blaga, intitulată „Meşterul Manole“.

Cu acest spectacol, cu costumele şi decorurile gândite şi plătite de el, vânzându-şi maşina şi cumpărând şi biletele de avion tot din aceşti bani, a participat la primul Festival Internaţional de Teatru Creştin de la Moscova, obţinând medalia de argint şi diploma de al doilea premiant al Festivalului.

Spectacolul pe care-l cunosc reprezintă şi după opinia mea de om de teatru român o contribuţie de prestigiu la promovarea internaţională a literaturii române, a teatrului românesc şi, fireşte, la slujirea prestigiului Bisericii Ortodoxe Române.

Fundaţia Naţională pentru Civilizaţie Rurală „Nişte ţărani“ i-a acordat şi ea „Marele Premiu“.  

Înaltul demnitar a fost – am înţeles – binevoitor faţă de cererea de audienţă şi a fixat pentru aceasta ziua de vineri a săptămânii următoare, la cabinetul Înălţimii sale, la ora 10 din zi când erau programate audienţele.

Am mulţumit respectuos şi am transmis prietenului meu mai tânăr care era lângă mine când telefonasem răspunsul aşteptat. Acesta şi-a cumpărat biletele de avion dus-întors şi în vinerea pomenită s-a prezentat la secretarul personal al Înălţimii sale, care a luat act de sosirea sa. Peste mai bine de o oră, secretarul i-a anunţat pe cei care se mai aflau atunci la audienţă că Înălţimea sa pleacă la o înmormântare.

- Sunt umilit, cum nu ştiu să mai fi fost umilit – mi-a declarat la telefon, plângând – fără exagerare – prietenul meu.

Trebuie să spun că m-am simţit şi eu umilit. Dar un drac care parcă anume stă la pândă în sufletul credinciosului mi-a trimis în amintire o anecdotă plină de haz cuprinzând dialogul dintre un oltean - cum sunt eu, cu sânge ardelenesc în vinele mele şi din partea bunicii mele dinspre mamă, de la Bistriţa Năsăud, şi din partea bunicului meu dinspre mamă, de la Tilişca - şi un ardelean:

- Măi, Ioane – întreabă olteanul pe ardelean: La voi se înmormântează cu popa?

La care ardeleanul răspunde hotărât:

- Nu! Popa rămâne afară!

Să nu ne pierdem nădejdea, zic eu, fiindcă ne rămâne şi nouă prilejul fericit să-i transmitem aici Înaltului căinţa noastră fiindcă l-am deranjat şi să-i spunem şi ce ai dorit dumneata să-i împărtăşeşti.

Tânărul meu prieten dorea să-i spună că lucrează la un nou spectacol inspirat de piesa poetului şi filozofului Lucian Blaga, „Tulburarea apelor“, spectacol care urmează să se desfăşoare sub autoritatea şi cu sprijinul oraşului Sebeş din apropierea satului natal al lui Blaga – Lancrăm.

Şi mai dorea să-l invite la premieră!!!

Căindu-mă şi eu că l-am deranjat, vă rog să citiţi şi post-scriptumul.

P.S.: Exact ca în povestea cu Domnitorul Cuza, ciocoiul şi Moş Ion Roată, prietenul meu mai tânăr a fost primit în aceeaşi zi de cel mai înalt demnitar al culturii noastre care este azi Preşedintele Academiei Române, mare istoric şi apostol al identităţii noastre naţionale şi de spirit de la care şi prin care poate vom învăţa şi noi respectul faţă de adevărata ierarhie a valorilor şi solidaritatea cu aceste valori.