ANALIZĂ Ce-am avut şi ce-am pierdut în primul deceniu european: „La zece ani de la aderare, România se află în plin proces de reevaluare internă“

Vehiculele cu tracţiune animală încă pot fi întâlnite pe străzile oraşelor din România; Foto: Adevărul

Pe 9 mai, „Odă Bucuriei“ s-a auzit şi la Bucureşti în ultimii zece ani. Ziua Europei este sărbătorită şi de români, ca simbol al reuşitei României de a-şi îndeplini unul dintre cele mai importante obiective strategice postdecembriste: aderarea la Uniunea Europeană. Câte au fost iluzii, câte din aşteptări s-au realizat şi cât a fost mistificat? Ce mai rămâne de făcut de aici înainte?

Pe 1 ianuarie 2007, în noaptea de Anul Nou, pe străzile din Bucureşti era sărbătoare mare, artificiile erau mai spectaculoase decât oricând. „La mulţi ani, 2007! România este în Europa!“, se striga de pe scenele amplasate în marile pieţe în care se serba Revelionul. Preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, apărea pe toate micile ecrane româneşti cu un mesaj în limba română: „Bun venit în UE, bun venit acasă!“. În acest timp, liderii politici români mulţumeau poporului pentru că numai prin voinţa lui s-a putut trece acest mare prag istoric. Românii îşi puneau toate speranţele în viitor, visau cum totul se va schimba, clasa politică, sistemele de sănătate şi educaţie, infrastructura rutieră şi feroviară, cum vor călători în Europa nestingheriţi, cum îşi vor putea cumpăra de toate, cum vor trona bunul-simţ şi facerea de bine. Încrederea românilor în Uniunea Europeană era de 68%, cea mai mare valoare din spaţiul comunitar – urmată de Estonia, cu 67%, la final situându-se Marea Britanie, cu 25% –, având în vedere că încrederea în Parlament scăzuse la 18%, iar cea în Guvern la 21%. Pur şi simplu, părea că poporul era complet dezamăgit de clasa politică internă şi căuta speranţă la o alta, din afară, din Occident.

Tranziţie după tranziţie

Euforia populară s-a mai atenuat treptat. S-au făcut resimţite condiţiile apartenenţei la Uniunea Europeană. România trecuse prin anii tranziţiei postcomuniste, apoi prin anii de reforme pentru a îndeplini criteriile de aderare la comunitatea europeană. Procesul fusese îndelungat. Cererea oficială pentru aderare la UE fusese depusă în 1995, însă abia în decembrie 1999, în cadrul Consiliului European de la Helsinki, au fost deschise negocierile de aderare cu România şi alte cinci state candidate. Până în 2007 au fost îndeplinite criteriile de la Copenhaga – o serie de condiţii economice şi politice pe care ţările Europei Centrale şi de Est trebuiau să le satisfacă pentru a fi admise în Uniune – însă schimbările au continuat şi după aderare. Gândite la Bucureşti sau venite prin directive europene. Schimbări majore au fost realizate în domeniul rutier şi al transporturilor – cum ar fi apariţia taxei de primă înmatriculare, ca o măsură de protecţie a indutriei auto româneşti în faţa importurilor din Occident. Degeaba visaseră românii la maşini străine, începea să-i coste. Apoi, lumea satului a fost şi ea lovită de condiţiile de aderare: după ce fuseseră interzise vehiculele cu tracţiune animală în municipii şi pe drumurile naţionale, UE venea şi le spunea ţăranilor români cum ar trebui să sacrifice animalele din bătătură în pragul sărbătorilor – fără violenţă, fără durere. Tot la începutul anilor 2000 au apărut şi reglementări care desfiinţau tarabele şi bazarurile improvizate – era interzisă „practicarea actelor de comerţ pe trotuar sau pe acostament“, consemna legea. Se cam stricau afacerile românilor.

Pe lângă aceste mici compromisuri ale cetăţeanului, liderii români au învăţat, pas cu pas, cum se colaborează cu UE. Pe de o parte, cedarea unei părţi din suveranitatea naţională însemna că decizia politică trebuia să fie întotdeauna în acord cu normele europene, că liderii de la Bruxelles puteau atenţiona ori sancţiona orice mic derapaj de la Bucureşti. Pe de altă parte, era nevoie de o strategie pe termen lung, de o viziune de dezvoltare pentru a putea câştiga proiecte finanţate din bani europeni. De-a lungul timpului, s-a discutat intens despre slaba absorbţie a fondurilor europene – comparaţia constantă fiind mai ales cu Polonia, care s-a descurcat mai bine la acest capitol –, însă au apărut şi câteva poveşti de succes, cu primari din diverse oraşe şi comune care au învăţat să vorbească limba Uniunii Europene şi să se dezvolte. Până la urmă, după ce valul schimbărilor s-a mai temperat, despre asta a fost vorba: despre fonduri pentru dezvoltare regională, pentru agricultură, pentru întreprinderi mici şi mijlocii, pentru educaţie ş.a. S-a înţeles această idee simplă: că pentru ca Uniunea Europeană să crească, trebuie să crească fiecare stat, fiecare regiune componentă.

Un pas mare pentru România

După zece ani de la aderare, imaginea economică, socială şi politică este ameliorată, fără îndoială. O pot confirma şi poveştile personale – cel puţin, printr-un scurt inventar al statelor europene în care fiecare a călătorit doar cu buletinul –, dar există şi câteva câştiguri care pot fi enumerate până şi de liceeni: prin poziţia geopolitică în cadrul Uniunii, România a dobândit posibilitatea de a deveni un lider în regiunea de sud-est a Europei, a intrat într-un sistem de securitate economică şi politică şi a devenit parte a celei mai largi pieţe unice din lume. Statistic, există câteva domenii care au progresat vizibil, cum ar fi cel agricol, unde subvenţiile au permis modernizarea tehnologiilor şi practicilor de administrare în domeniu.

În ultimul deceniu european, diaspora României a crescut cu trei milioane de oameni, atraşi de salariile mai mari din Occident sau împinşi de lipsa locurilor de muncă din ţară. Apoi, PIB-ul României a crescut cu 13% faţă de momentul aderării, exporturile de mărfuri pe piaţa comunitară au ajuns la 75,2% (de la 70,5%, în 2006), iar salariul mediu brut aproape s-a dublat (de la 1.042 de lei în 2007, a ajuns la 2.046 lei în 2016). Românii trăiesc mai bine. În continuare există sectoare în care încă trebuie realizate progrese – cele mai stringente fiind infrastructura rutieră şi feroviară, educaţia, sistemul de sănătate, incluziunea socială şi ameliorarea decalajelor în zonele sărace. Au rămas, totuşi, unele neajunsuri. În ciuda eforturilor şi evoluţiilor, România continuă să se afle la coada clasamentului european, să fie privită ca un punct vulnerabil, dezvoltându-se în anumite state unele prejudecăţi privind dezavantajele liberei circulaţii a forţei de muncă, continuă să rămână o candidată la admiterea în zona euro şi în spaţiul Schengen. Şi în plan intern, mai recent, au apărut unele nemulţumiri vizavi de poziţiile UE, în special după criza refugiaţilor şi proiectul de reformare europeană care ar presupune o Europă cu două viteze. 

Am discutat cu experţi în ştiinţe politice despre ce a reuşit ţara noastră în acest deceniu, ce puncte de pe agendă n-au fost încă bifate, dar şi despre viitorul României în actualul context european.

Cristian Preda, profesor universitar şi europarlamentar

România în UE: un deceniu, trei eşecuri

Suntem deja de 10 ani în Uniunea Europeană. Bilanţul economic e pozitiv: PIB-ul e aproape dublu, salariul mediu a crescut cu 66%, banii primiţi au depăşit 25 de miliarde de euro ş.a.m.d. Politic, nu stăm tot aşa de bine. Am ratat trei ţinte pe care ni le-am fixat.

Prima dintre ele este cuprinsă în aşa-numitul Mecanism de Cooperare şi Verificare. Acesta a fost conceput în urma unui compromis, care ne-a îngăduit să intrăm în UE pe 1 ianuarie 2007. MCV priveşte funcţionarea justiţiei. În urmă cu un deceniu, puţini erau cei care ar fi crezut că reforma acestui domeniu va dura atât de mult. Sunt, ce-i drept, instituţii care şi-au făcut treaba, în primul rând – DNA. Schimbarea a fost, în schimb, încurcată de diverse majorităţi parlamentare fie prin blocarea ridicării imunităţii unor parlamentari, fie prin acţiuni care au dus la crize constituţionale. Aşa de face, de pildă, că MCV a ajuns să includă recomandări precum numirea unui Avocat al Poporului neutru sau realizarea unei revizuiri a Constituţiei prin consens, nu prin tirania majorităţii. Atitudinea guvernelor a fost oscilantă: unele au vrut să asigure depolitizarea justiţiei, altele – nu. MCV a rămas.

A doua ţintă ratată e Schengen. Intrarea în spaţiul numit astfel nu este ceva la fel de „revoluţionar“ precum ridicarea vizelor. Dezbaterea a devenit, însă, aprinsă, din clipa în care accesul ne-a fost refuzat, deşi am realizat condiţiile tehnice solicitate. Comisia Europeană a spus, încă din 2011, că ar trebui ca atât noi, cât şi bulgarii să fim primiţi, dar în Consiliul JAI a fost mereu cel puţin o voce contra. Guvernele din Olanda, Germania sau Finlanda au condiţionat accesul la spaţiul Schengen de ridicarea MCV, considerând că, în absenţa unei justiţii funcţionale, libertatea de a circula fără control de identitate poate fi un risc. La Bucureşti s-a negat, uneori vehement, relaţionarea Schengen cu MCV. Atacurile teroriste au dus la suspendarea parţială a acordurilor referitoare la libera circulaţie, iar criza migranţilor a schimbat percepţia asupra frontierelor externe. Aşa că azi românii din guvern şed şi cugetă...

Al treilea eşec priveşte zona euro. Iniţial, am spus că vrem să adoptăm moneda comună în 2014. La un moment dat, programele cu FMI erau justificate ca prealabil al aderării la ERM-II, pas absolut necesar pentru cine vrea să adopte euro. Din 2007 încoace, şapte noi ţări au făcut pasul: Slovenia, Cipru, Malta, Slovacia şi cele trei ţări baltice. Între cele din urmă, Estonia a devenit exemplu, fiindcă a adoptat euro în plină criză economică. La noi, dificultăţile economice au fost folosite drept motiv pentru amânare. La un moment dat, s-a zis că ţinta ar putea fi 2019. Acum, părerea generală e că nu-i bine să fixăm o dată. Partidele s-au mulţumit să îmbrăţişeze o retorică foarte prudentă. Recent, ele au descoperit riscul asociat unei auto-excluderi: e vorba despre formalizarea unei Europe cu două viteze, ceea ce din punct de vedere politic ar putea însemna buget şi parlament doar pentru zona euro.

Ratarea celor trei obiective politice are consecinţe. Cea mai însemnată priveşte relaţia românilor cu Uniunea. Nu toată lumea s-a obişnuit cu ideea că suntem parte a întregului. Unii se percep şi acum ca străini de Europa. „Ce va zice UE?“, se întreabă cutare lider politic, ca şi când România nu e un fragment din identitatea europeană. Una aflată, de altfel, în mişcare. După noi şi bulgari, n-au mai intrat în UE decât croaţii. În schimb, britanicii au decis să iasă. Suntem tot mai mult parte a deliberării comune. Nu doar despre Brexit. Câţi dintre români urmăreau, înainte de 1 ianuarie 2007, alegerile din Olanda sau Austria? Anul ăsta au făcut-o ca şi cum ne-ar privi şi pe noi, nu doar pe olandezi sau austrieci. Interesul pentru ce fac ceilalţi europeni arată că suntem diferiţi de românii de ieri, de ce eram înaintea aderării. Europa nu mai e doar o aspiraţie, un model, un ideal. E un fragment din ce suntem deja. 

Daniel Dăianu, economist

Aderarea la zona euro da, dar nu oricum

Deţinerea preşedinţiei Consiliului UE în 2019 şi dialogul european privind viitorul Uniunii îşi pun pecetea pe dezbaterea publică din România – mă refer la discuţia referitoare la o noua strategie de ţară şi, în acest context, aderarea la zona euro (ZE). 

România are nevoie de o conversaţie internă serioasă privind aderarea la zona euro, care să ajute decizii politice responsabile. Pledoaria pentru ca aderarea la ZE să fie parte a unui proiect de ţară nu este lipsită de temei. Ar putea favoriza inserarea în reţelele industriale europene, ar avea şi o dimensiune geopolitică accentuată în lumina incertitudinilor aduse de ultimii ani, inclusiv de Brexit şi de tendinţele centrifuge în UE, de tensiunile geopolitice. Pe de altă parte, argumentaţia ca această aderare să fie cât mai rapidă este de examinat la rece. Aderarea la ZE poate mobiliza resurse, valorifica rezerve de eficienţă, încuraja reforme structurale – într-o ţară ce are carenţe instituţionale majore şi capacitate de guvernanţă precară. Dar sunt aspecte esenţiale pe care nu le putem eluda când analizăm aderarea.

Evidenţa solidă arată că fără compatibilitate structurală corespunzătoare, care să aibă corespondent în convergenţa reală (venit/loc) de durată, poziţia în ZE este precară şi cu riscuri mari. Aici avem în vedere nu simple ipoteze de lucru, ci fapte, experienţe ale unor economii ce nu au fost bine pregătite la data intrării în ZE (Spania, Portugalia, Grecia etc.). România are acum un PIB/loc de cca 25-26% la cursul de schimb şi de cca 57% din media ZE la paritatea puterii de cumpărare. Este puţin şi, în plus, economia noastră are de surmontat decalaje structurale mari. Economia noastră are greutate semnificativă între economiile emergente europene. Are, însă, şi discrepanţe regionale considerabile (ex: Ilfov, Banat vs. părţi mari din Molodova). Iar un stat intră în euroarie în întregime, nu pe bucăţi. De ce „periferia“ din ZE a revelat dezechilibre „externe“ mari în relaţia cu Nordul zonei până la corecţiile foarte costistoare din ultimii ani? Explicaţia priveşte mişcări de capital în funcţie de nivele de dezvoltare diferite, de căutare de randamente, de o politică monetară unică, care nu a fost adecvată în raport cu condiţii diverse din statele membre. Aici şchioapătă serios argumentul că nu contează decalajul mare de dezvoltare, că odată intrată o ţară în ZE lucrurile se aranjează de la sine – potrivit unei mişcări libere a factorilor de producţie.

Trebuie spus că România ar intra în ZE dacă este acceptată, nu pur şi simplu întrucât aşa se vrea la Bucureşti.

ZE este actualmente mai mult a single currency area (o arie cu monedă comună), care a eliminat riscul valutar, ceea ce este un avantaj. Este drept că ZE poate proteja o economie de mişcări de capital eratice. Dar şi acest argument nu este, în opinia mea, decisiv în a legitima ignorarea hibelor de funcţionare a ZE. Spaţiul de manevră (policy space) contează foarte mult pentru o economie ca a noastră, care are încă rigidităţi importante şi are nevoie de reforme structurale intense.

Pe acest fir ajungem la situaţia în care avem de găsit o cale optimă între atingerea unei mase critice de convergenţă strucuturală şi reală ex ante mizând totodată pe reforme înfă ptuite în ZE, care să o facă mai funcţională. Doi-trei ani sunt prea aproape din acest punct de vedere. Nici nu sunt o ţintă credibilă pentru interlocutorii noştri europeni. Trebuie spus că România ar intra în ZE dacă este acceptată, nu pur şi simplu întrucât aşa se vrea la Bucureşti. Drept este că se poate adera la Uniunea Bancară înainte de aderarea la ZE, având în vedere integrarea cu pieţele financiare din UE, prezenţa masivă a unor grupuri bancare europene în România şi colaborarea strânsă a instituţiilor specializate autohtone (BNR, ASF) cu instituţii europene în cadrul SEBC (sistemul european al băncilor centrale), al noii arhitecturi de reglementare şi supraveghere a pieţelor financiare (EBA, ESMA, EIOPA).

Este nevoie de reforme structurale profunde, de o creştere economică bazată pe câştiguri de productivitate – ceea ce înseamnă mai multe investiţii publice şi private, inovaţie tehnologică. Sunt necesare bunuri publice (infrastructură de bază, educaţie, sănătate) finanţate cu un nivel adecvat de venituri fiscale (nu 26% din PIB ca acum, în timp ce media din ZE este de cca 40%). Cum ar suna ţinta de aderare la ZE în câţiva ani, când există risc un derapaj fiscal în anii ce vin? Momentul aderării depinde nu atât de fixarea unei date calenderistice, ci de seriozitate în stabilirea de obiective şi realizarea lor – cu stăruinţă şi inteligenţă. Aderarea la ZE poate fi grabită de raţiuni geopolitice, dar decizia se cuvine să fie lucidă, cunoscând implicaţii de ordin economic.

Un proiect de ţară, ca efort complex de reforme şi construcţie economică poate fi un alter ego al aderării la zona euro, poate fi încununat de un asemanea deznodământ. Aderarea la zona euro nu se poate face însă oricum. 

Claudiu Crăciun, lector universitar

Euroscepticismul românesc, ca strategie politică

Euroscepticismul românesc este unul de dată relativ recentă. Într-o ţară dependentă de subvenţii şi fonduri europene, cu milioane de cetăţeni plecaţi în alte state membre, cu instituţii democratice tinere, era de aşteptat. Dar România recuperează rapid. Euroscepticismul poate desemna şi o atitudine critică cu potenţial constructiv. În multe cazuri însă, euroscepticismul nu doar contestă integrarea europeană, ci şi instituţii democratice fundamentale.

Euroscepticismul pre-aderare nu a fost solid. Singura forţă politică cu potenţial eurosceptic a fost Partidul România Mare. Dar acesta nu a articulat o viziune eurosceptică, deşi avea ingredientele ideologice necesare: naţionalism, suveranism, conservatorism. Aderarea la Uniunea Europeană nu a fost un şoc în sine, cel puţin nu unul negativ. Adevăratul şoc a venit odată cu criza economică. Românii au realizat atunci că dezvoltarea economică poate fi însoţită de riscuri şi căderi. Libera circulaţie a capitalului a adus în România nu numai investiţii, ci şi resurse pentru o bulă imobiliară. Soluţiile la criză, la rândul lor europene, au luat forma austerităţii, în România una de-a dreptul brutală. Încercarea de opri în 2012 politicile de austeritate, prin proteste, vot şi o tentativă de suspendare a preşedintelui, au reuşit doar parţial. O mare parte a populaţiei a rămas cu impresia că votul contează mai puţin ca alianţele de la nivel european. Efectele s-au resimţit mai târziu, PSD derulând o campanie europarlamentară sub sloganul: „Mândru că sunt român!“, dovada unui reflex identitar şi politic defensiv în raport cu construcţia europeană. Ulterior, în timpul alegerilor parlamentare din 2016, acelaşi partid, împreună cu Partidul România Unită, au generat un euroscepticism revigorat şi mai coerent, în care temele politice, economice şi identitare se întrepătrund şi susţin reciproc. Dar euroscepticismul nu vine doar din partea pretins de stânga a spectrului politic. Experimentul Marian Munteanu al PNL-ului, deschiderea acestuia faţă de iniţiativele Coaliţiei pentru Familie sau discursul agresiv anti-refugiaţi al preşedintelui PMP, Traian Băsescu, arată că euroscepticismul este bine reprezentat şi la dreapta.

Euroscepticismul românesc este din ce în ce mai robust fiind susţinut de forţe politice redutabile. 

Chiar dacă atitudinea populară faţă de UE a rămas binevoitoare, bazele acesteia încep să fie erodate, prin articularea unui euroscepticism asumat. Acesta respinge atât modelul democratic european, cât şi un tip de relaţie între instituţiile europene şi elitele naţionale. Deciziile europene sunt considerate arbitrare şi/sau abuzive, iar suveranitatea naţională este în mod ilegitim limitată. UE este prezentată drept o putere intervenţionistă ce acţionează împotriva voinţei populare mediate de partide şi lideri naţionali. Critica derapajelor împotriva statului de drept şi promovarea anti-corupţiei de către UE sunt astfel folosite pentru a alimenta euroscepticismul. Opoziţia în cheie etnică, religioasă şi securitară împotriva politicii europene privind refugiaţii se înscrie în acelaşi registru. Există şi un euroscepticism economic care critică subordonarea economiei României faţă de cea a Occidentului. Cea mai vizibilă expresie a acesteia este contrapunerea „capitalului“ strain celui românesc. Euroscepticismul se întregeşte şi cu unul identitar care respinge integrarea europeană pentru pretinsele efecte negative asupra identităţilor etnice şi religioase. Întreaga agendă a protejării familiei „tradiţionale“, de la iniţiativele de schimbare a Constituţiei şi până la scandalul Bodnariu, este un simptom al unui conservatorism resurgent, care limitează drepturile şi libertăţile în numele unui morale religioase. 

Euroscepticismul românesc este din ce în ce mai robust fiind susţinut de forţe politice redutabile. Acestea îl folosesc strategic pentru obţinerea unei protecţii şi chiar impunităţi în faţa regulilor şi presiunilor europene şi respectiv, pentru conectarea cu o posibilă bază electorală, definită etnic şi/sau religios. PSD îl foloseşte în ambele scopuri, în timp ce PNL este tentat doar de al doilea. Până unde sunt dispuse să meargă cu euroscepticismul lor nu ştim şi nici nu ar fi bine să aflăm.

Cristian Unteanu, corespondent de presă la Bruxelles

Ce vrem să fim în următorii 50-100 de ani?

Decizia asupra oricărui tip de proiect viitor aparţine populaţiei din statele membre ale UE. Ceea ce ne interesează să ştim este, evident, care ar fi cea mai bună opţiune pentru România, care să ofere cele mai credibile asigurări asupra viitorului nostru şi al copiilor noştri. Iată de ce cred că este esenţial ca opţiunea finală să se bazeze pe singurul argument credibil posibil, adică un proiect comprehensiv de ţară, cel care, pe fond, trebuie să adune răspunsurile la o primă întrebare determinantă pentru toate proiecţiile ulterioare: ce vrem să fim în următorii 50-100 de ani, ce tip de dezvoltare considerăm a fi optimă, potrivită caracteristicilor socio-economico-culturale, spiritualităţii şi mentalităţii noastre, unde vrem să ne situăm la final de proiect şi ce garanţii putem găsi că el va putea să se dovedească sustenabil.

România şi-a fixat şi a îndeplinit primul său obiectiv strategic, adică aderarea la organizaţia europeană şi la cea a spaţiului euro-atlantic. Foarte bine, asta trebuia făcut. Dar după asta? De aici începe a doua parte a discuţiei, neînchisă satisfăcător nici acum. Adică dublarea primului obiectiv strategic cu pregătirea amănunţită şi inteligent făcută măcar a unei liste de priorităţi naţionale care, mai apoi, să fie modelată şi subsumată viziunii naţionale de dezvoltare. O dezvoltare economică sustenabilă nu se putea realiza decât în anumite condiţii extrem de precise, prioritare fiind, teoretic, domeniile infrastructurii, educaţiei, sănătăţii. Pentru asta să cerem bani, în asta să investim fondurile de pre-aderare şi apoi fondurile structurale. Fără aceste elemente nu s-a putut şi nici acum nu se poate construi o creştere economică viabilă, toată speranţa fiind în creşterea consumului, cele trei sectoare strategice râmânând în continuare într-o stare absolut dramatică, la nivel de ţară în curs de dezoltare. Investiţiile strategice sunt în domeniile-cheie, precum infrastructurile, educaţia, cercetarea şi inovaţia, finanţarea întreprinderilor mici şi mijlocii. Vizează intrarea progresivă în piaţa unică numerică, în uniunea energetică sau în uniunea pieţei de capital. Acestea sunt priorităţile la Bruxelles şi e gata să investească pentru a le realiza. 

Pentru noi care sunt priorităţile naţionale conectate la cele europene?  Despre asta e vorba: despre existenţa unei viziuni politice care să permită dezvoltarea economică. În jurul ei, motivate de ea, impulsionate de presiunea ei, se va articula construcţia Europei viitoare. Dar este perfect posibil ca accesele de naţionalism-populist să continuie şi, asemeni situaţiei care a dus la Brexit, să provoace ieşirea uneia sau mai multor ţări din sistem. Posibilitate reală dar, cel puţin în acest moment, din ce în ce mai îndepărtată pe măsură ce încep să se contureze costurile pe care le va avea de suportat Marea Britanie, ameninţată chiar şi cu dizolvarea sa ca stat. Ce va urma pentru România? Silită de propriile nevoi interne de dezvoltare, va începe procesul final de adaptare la standardele europene, creând în primul rând un climat favorabil pentru investitori şi un climat legislativ predictibil. Trebuie să mai menţionăm că datorită reaşezărilor de paradigme strategice, România a devenit brusc extrem, extrem de interesantă atât pentru UE, cât şi pentru SUA, ca partener strategic al ţării noastre şi ca parte a noii gândiri şi poziţionări a NATO. Dar deciziile naţionale trebuie să vină foarte rapid, rezultat direct al unei viziuni naţionale integratoare şi nu al iniţiativelor dezordonate ale unor politicieni în goană disperată după legitimitate efemeră şi voturi. În acest răstimp, ceilalţi avansează cu proiecte, iar clivajele de dezvoltare se transformă cu încetul în prăpastie. Caz în care euroscepticismul poate deveni refuz şi vot de protest. 

Mihai Sebe, analist politic

Trebuie să ne asigurăm că interesele noastre sunt reflectate adecvat la UE

Uniunea Europeană se află în plin proces de transformare, fie că suntem sau nu pregătiţi pentru aceasta. Marea provocare ce se ridică înaintea noastră este refondarea UE în acelaşi timp cu stingerea crizelor existenţiale care afectează casa noastră comună. UE trebuie să-şi concentreze eforturile reformiste asupra unei bune guvernanţe a zonei euro, finalizarea Pieţei Unice şi crearea unui model de creştere sustenabil. Economia şi prosperitatea contează, iar aceste măsuri trebuie să asigure funcţionarea proiectului european prin conturarea unui pilon social veritabil. Simultan, trebuie să rezolvăm şi problemele de securitate, să identificăm soluţii pentru criza refugiaţilor şi migranţilor, să facem faţă recrudescenţei euroscepticismului şi populismului, să finalizăm cu bine negocierile pe tema Brexit-ului şi să ne păstrăm coeziunea internă în faţa provocărilor externe.

România, la zece ani de la aderare, se află în plin proces de reevaluare internă. Începem, ca naţiune, să realizăm că suntem a şaptea ţară ca dimensiune din Uniunea Europeană şi ca atare că trebuie să acţionăm conform acestei dimensiuni. Nu suntem o ţară candidată, ci o ţară membră cu drepturi depline. Trebuie să ne asumăm acest rol, să cunoaştem în detaliu situaţia de la Bruxelles, dar şi din statele membre şi candidate (Informaţie), să jucăm după regulile stabilite, să cultivăm prietenii, să stabilim alianţe, să fim prezenţi la masa negocierilor pentru a nu fi prezenţi în meniu (Influenţă) şi mai ales să avem idei şi iniţiative vizibile la nivel european (Imagine).

Se impune un moment de reflecţie şi de cartografiere a iniţiativelor la nivel european şi naţional pentru a le identifica pe acelea care servesc o dublă condiţionalitate dată atât de interesele naţionale, cât şi de cele europene.

Din perspectiva României, proiectul de integrare europeană rămâne unul strategic, intrinsec legat de proiectul nostru intern de dezvoltare pe termen lung. România acţionează pentru consolidarea integrării europene, a principiilor şi valorilor pe care aceasta se fundamentează, pentru menţinerea caracterului inclusiv al construcţiei europene, care să permită depăşirea prin eforturi comune, consensuale, a provocărilor fără precedent pe care le parcurge Uniunea. Acest curs trebuie să continue şi să se dezvolte, cu atât mai mult în perspectiva preluării de către România a Preşedinţiei Consiliului UE, în primul semestrul 2019. Avem avantajul unei susţineri semnificative din partea cetăţenilor pentru proiectul european care ne permite menţinerea unui angajament clar proeuropean, dar ne şi obligă la valorificarea mai bună a beneficiilor aduse de apartenenţa la Uniune.

În acest moment se impune un moment de reflecţie şi de cartografiere a iniţiativelor la nivel european şi naţional pentru a le identifica pe acelea care servesc o dublă condiţionalitate dată atât de interesele naţionale, cât şi de cele europene. Viziunea prioritară este aceea a refondării democratice a Uniunii Europene, iar întrebarea este: când, alături de cine şi cum? Avem aşadar o serie de acţiuni care trebuie implementate plecând de la nişte principii cheie ce definesc viitorul: o Europă mai bună (mai eficientă şi mai bună în exercitarea atribuţiilor deja stabilite); o Europă a cetăţenilor; o Europă incluzivă; centrare pe rezultate; o agendă pozitivă; proiecte concrete; consens; comunicare şi stabilitate.

România are şansa de a-şi promova viziunea sa naţională asupra dezbateri-lor-cheie privind viitorul proiectului european, de a contribui la promovarea sa şi de a impune pe agenda europeană dosare de interes naţional sau regional. Trebuie să ne asigurăm că, indiferent de soluţiile avansate, aceste soluţii răspund obiectivelor României, că interesele sale majore – creştere economică, convergenţă, coeziune etc. – sunt reflectate adecvat la nivelul UE.