Articol preluat din Dilema veche

„Sînt nou în meseria asta“ – i-am spus. „Mi-ar prinde bine să-mi daţi două-trei sfaturi de demaraj…“ Dl Shultz mi-a răspuns prompt, ca şi cum avea deja sistematizat subiectul. „Vă pot da de îndată trei sfaturi: 1) Nu vă spetiţi citind cuminte, din scoarţă-n scoarţă, toate dosarele pe care vi le pregătesc experţii din minister, înaintea unor vizite şi întîlniri oficiale. De regulă, sînt asfixiante prin cantitate şi detalii. Evident că trebuie să fiţi bine pregătit, dar există o soluţie mult mai eficientă: invitaţi la un prînz colegial pe cei responsabili cu problema sau cu spaţiul geografic vizate de agenda dvs. Vă vor spune esenţialul, curăţat de frazeologia de protocol şi de limbajul standardizat al «meseriei». După o oră, veţi şti tot ce trebuie să ştiţi, cu o mare economie de timp. 2) Menajaţi-vă! Nu acceptaţi toate invitaţiile care vi se adresează. Mai ales cele care tind să vă blocheze seara. Fireşte, nu veţi putea refuza o cină de curtoazie, prilejuită de prezenţa unui şef de stat sau de guvern, nu veţi putea evita să vă întîlniţi, la o masă, cu un omolog din străinătate. Dar în rest, fiţi zgîrcit cu timpul şi cu energia dvs. Altfel vă veţi simţi epuizat, din ce în ce mai puţin pregătit să faceţi faţă obligaţiilor «de serviciu» cu adevărat importante. Şi, în sfîrşit, 3) Măcar o dată pe săptămînă, încuiaţi-vă în biroul dvs. şi, singur cu sine, întrebaţi-vă fără complezenţă: «Why the hell do I want to do this job?!» (De ce naiba vreau să fac meseria asta?!)“

Sfaturile dlui Shultz mi-au prins foarte bine. Le consemnez, în ideea că merită să dea de gîndit şi altora. Nu insist asupra primelor două sugestii. Ca începător în branşă, aveam, e adevărat, complexul „diletantului“, ceea ce mă făcea să fiu hiper-scrupulos, ori de cîte ori aveam dinainte o „sarcină“ dificilă: citeam tot ce căpătam de la departamentele din subordine sau de la alte instituţii implicate în tematica episodului diplomatic următor, pierdeam nopţi întregi ca să fiu riguros la curent cu ceea ce urma să aud şi să spun. Nu regret, dar recunosc că aş fi rezolvat totul mai rapid şi mai util cu un „working lunch“ de cabinet. Şi asta pentru că – fără să vreau să ironizez zelul experţilor şi cu atît mai puţin să minimalizez competenţa şi eficienţa lor – „dosarul“ construit de ei e gîndit mai curînd monografic decît funcţional. (Uneori, se întîmpla să primesc anticipări ale unui dialog probabil, din care nu lipseau „indicaţiile“ de întîmpinare: „Bună ziua!“, „Mă bucur să vă întîlnesc!“, „E un bun prilej să reînnodăm vechile noastre tradiţii de cooperare!“ etc.) Nu exclud, pe de altă parte – dacă mă gîndesc la educaţia elementară a cîte unui politician –, ca subalternii, păţiţi, să încerce a preveni, prin efortul lor, eventuale carenţe de comportament curent…

Al doilea sfat ar prinde foarte bine politicienilor care suferă de viciul ubicuităţii. Sînt fericiţi să fie prezenţi, cît mai des, la televiziuni, inaugurări, spectacole, chermeze populare, adunări „politice“ din teritoriu etc. Te întrebi, uneori, cînd mai reuşesc să-şi facă treaba, cîtă disponibilitate le rămîne, pentru a-şi rezolva obligaţiile „de birou“.

Dar cel mai important, din punctul meu de vedere, este al treilea sfat al lui George Shultz. „De ce am ales să accept funcţia în care mă aflu?“ Răspunsul implică o permanentă şi necruţătoare autoevaluare. Care sînt motivaţiile reale, sincere, ale opţiunii mele? Vanitate? Cuminţenie de partid? Preocuparea pentru beneficii de tot soiul? Delir al „misiunii“? Suficienţă băţoasă? Ignorarea limitelor proprii? Rareori răspunsurile sună cum ar trebui, pentru a fi la înălţimea întrebării: am acceptat pentru că sînt gata să asum condiţia de „slujitor“ (= ministru), am acceptat pentru că mă simt responsabil, am acceptat fără să-mi doresc eternizarea în post sau un simplu ornament în CV, am acceptat ca să învăţ, ca să-mi pun la încercare cunoştinţele, am acceptat o provocare destinală, dispus să asum toate riscurile. Cîţi dintre miniştrii, parlamentarii, politicienii noştri se vor fi confruntat, vreodată, cu deprinderea virilă de a se pune în discuţie? Cîţi se întreabă: „Ce caut eu aici?“ Cîţi au curajul să se îndoiască de sine, de „meritele“ lor, de ambiţiile şi poftele lor materiale şi sociale? Şi cîţi sînt dispuşi, după ce au răspuns cinstit acestei interogaţii, să facă un pas înapoi? Din păcate, ca mai întotdeauna la noi, „realităţile“ sînt complexe. Atît de complexe, încît justificările unor numiri în funcţii înalte sînt de nesistematizat. Eşti numit pentru că ai o rudă bine plasată. Eşti numit pentru că slujeşti partidul ca un pisicuţ sau ca un interlop. Eşti numit pentru că eşti servil. Pentru că eşti şantajabil, manipulabil, inapt şi inept. De ce accepţi? Păi, de ce nu? Dacă ai avut noroc? Şi cui îi prisoseşte o secretară, o maşină la scară, un salariu grăsuţ, o mică notorietate judeţeană sau de cartier? Nu exclud şi posibile subterane masochiste: mai bine să fiu înjurat decît un „neica nimeni“! Sau vanităţi candide: să se crucească vecinul, mama, nea Gică şi Marilena, cînd or afla ce-am ajuns!

În contextul autohton, cel de-al treilea sfat al dlui Shultz nu e valabil doar pentru miniştrii de Externe. Dar să nu ne facem iluzii. Nimeni nu-l va lua în serios.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro.