Tăriceanu zice că România nu e stat de drept. Pe ce se bazează?

Întreg discursul dlui Tăriceanu de la moţiunea de cenzură s-a vrut o demonstraţie a faptului că România nu e stat de drept. Să nu uităm faptul că dl Tăriceanu este autorul deja celebrului „bileţel roz”, în care spunea: „Dragă Traian, dacă ai ocazia să vorbeşti la parchet despre acest subiect?” (Cercetările pe care le făcea parchetul în legătură cu Dinu Patriciu)

În lumina acestei concepţii, care nu l-a părăsit nici o dată, trebuie cititie declaraţiile dlui Tăriceanu de la moţiunea de cenzură.

Încă de la început C.P.Tăriceanu acceptă că: „În ţările cu tradiţie democratică şi în care noţiunea de stat de drept nu e doar o lozincă, nici nu se ajungea la o moţiune. Premierul şi-ar fi dat demisia din primul moment, pentru că singurul argument al trimiterii în judecată era mai mult decât suficient”.

Aşadar, preşedintele Senatului acceptă faptul evident că singurul argument al trimiterii în judecată a premierului era suficient ca premierulu să-şi dea demisia. Nu şi în România, zice C.P. Tăriceanu, „unele componente ale autorităţii judecătoreşti s-au remarcat ...... şi prin transformarea pe alocuri a actului de justiţie în armă politică, prin abuzuri rămase nesancţionate, care se perpetuează din cauza lipsei oricărui control din partea celorlalte puteri”.

„Şi mă întreb dacă nu cumva puterea judecătorească nu s-a transformat într-o supraputere dincolo de ceea ce doreşte Constituţia şi regulile simple şi clare ale democraţiei”.

   De unde ştie C.P. Tăriceanu chestia asta? Pe ce se bazează?

Înainte de a vedea pe ce se bazează să revedem principiile statului de drept.

Primul este separaţia puterilor în stat, adică nu au a se interfera puterea legislativă, cu puterea judecătorească. Parlamentul, ales de popor, numeşte şi controlează executivul, la investire şi apoi prin moţiuni de cenzură îl poate chiar demite.

Parlamentul face şi legi, cărora li se supune toată suflarea unei naţiuni, inclusiv puterea judecătorească.

Un alt principiu, deseori încălcat deşi consfinţit în Constituţie, „nimeni nu e mai presus de lege”. Toţi membrii unei societăţi, de la opincă la vlădică, se supun legilor, supunere controlată, asigurată, sancţionată atunci când e cazul, de către puterea judecătorească. „Fiat justiţia, pereat mundus”.

Preşedintele ţării, ales direct de popor în cazul României, numeşte şi eliberează din funcţii judecători, iar procurorii generali  sunt numiţi   la propunerea ministrului Justiţiei.

Judecătorii sunt inamovibili şi doar CSM-ul (Consiliul Superior al Magistraturii) poate aproba anchetarea lor, sancţionarea, eventual eliminarea din magistratură.

„Checks and balances”, alt principiu al democraţiei, ne spune că puterile statului se controlează, se potenţează reciproc, ceeace şi rezultă din tabloul anterior descris.

Critica lui C.P. Tăriceanu la adresa statului de drept român.

Tariceanu nu acceptă că România este un stat de drept: „voi aduce în discuţie câteva adevăruri notorii despre Justiţia română, care mă determină să spun că în România statul de drept e, din păcate, încă un deziderat îndepărtat”.

C.P. Tăriceanu remarcă: „Procurorii sunt sub autoritatea ministrului justiţiei, capul Ministerului Public nu este procurorul-general, ci este ministrul justiţiei. Deci, procurorii sunt agenţi ai statului, sunt putere executivă.”

 „Autoritatea ministrului justiţiei, prevăzută de Constituţie, asupra procurorilor este o vorbă goală. Dacă ministrul justiţiei încearcă ceva, imediat o să sară toată lumea că încalcă independenţa justiţiei.”

Puterea executivă este formată din cei care au câştigat alegerile, miniştrii sunt numiţi exclusiv pe criterii politice, deci procurorii sunt subordonaţii politicienilor aflaţi la putere, prin intermediul ministrului Justiei. Cam aşa vede Tăriceanu problema procurorilor.

Prin urmare, procurorii ar trebui să acţioneze   în sensul dorit de ministrul Justiţiei, parte a puterii politice aflată la guvernare. Cum proceda Rodica Stănoiu, ministru PSD al justiţiei.

Probabil are dreptate C.P. Tăriceanu când spune că în CSM, secţia de procurori n-ar trebui să se pronunţe şi în speţele în care sunt cercetaţi judecători. Dar dreptatea sa se cam opreşte aici.

Iată o altă opinie a lui C.P. Tăriceanu:

„Potrivit Constituţiei, procurorul nu este egal cu judecătorul, pentru că numai judecătorul e independent, e supus numai legii. Procurorul este doar imparţial, dar este sub autoritatea ministrului justiţiei şi el serveşte interesul general al societăţii, adică statul”.

Autorul face o gravă eroare când confundă societatea cu statul. Societatea este formată din ansamblul cetăţenilor, iar statul, la momentul actual al evoluţiei României,  înseamnă instituţii controlate, în mare parte,  de către puterea politică aflată la guvernare. Ce vrea statul, adica puterea politică, nu este întotdeauna în interesul general al societăţii. De exemplu, atunci când înalţi funcţionari de stat sunt corupţi şi vor să scape de  justiţie.

Când unele instituţii devin independente, cum par că sunt DNA, SRI, ICCJ, atunci ele servesc societatea, nu statul.

Că aşa stau lucrurile rezultă şi din faptul că, adeseori, cetăţenii din societate sunt în conflict cu statul, (în cazul retrocedărilor, de exemplu), şi atunci, pe cine apără justiţia, statul sau cetăţenii?

Ideal ar fi ca toate instituţiile să fie  independente, să asculte doar de lege nu de controlul politic, manifestat la numirile conducătorilor lor.

Celebra „depolitizare”, de care se vorbeşte mult şi nu s-a făcut mai nimic. Abia atunci statul şi societatea ar fi unul şi acelaşi lucru.

Iată altă perlă a dlui Tăriceanu: „Niciodată nu am văzut argumentul legitimităţii democratice, care există la puterea legiuitoare şi, prin intermediul puterii legiuitoare, la puterea executivă, şi care nu există în sistemul judecătoresc român, unde judecătorii şi procurorii sunt numiţi.

Sunt numiţi, dar de către Preşedintele ţării, care are exact aceeaşi legitimitate câtă are şi puterea legislativă, ales tot de către popor.

Tăriceanu:  „Or, ce face Parlamentul? Nu modifică legile... Nu se întâmplă nimic, pentru că s-a dat ucaz să nu ne atingem cumva de coduri, deşi există, repet, decizii ale Curţii Constituţionale şi măcar să fie puse în acord cu aceste decizii”.

Aşa ajungem la supărarea lui Tăriceanu. S-a dat ucaz (de către cine, UE?) să nu se atingă de codurile (penal şi de procedură penală). Şi parlamentul, în ciuda unor încercări (marţea neagră), nu se atinge de coduri, înspăimântat de reacţia societăţii şi a ambasadelor străine.

În cazul articolelor declarate neconstituţionale de către CCR, are dreptate. Ar trebui modificate.

Dar nu la acestea se gândeşte, în primul rând, dl Tăriceanu. Ci la modificarea legilor în sensul amputării pârghiilor şi atribuţiilor justiţiei, astfel încât, „în ţara mea şi cu partidul meu la putere” să nu mai fiu deranjat de procurori şi judecători, indiferent ce aş face. Doar găinarii să fie în colimatorul justiţiei. Egalitate, dar nu pentru dulăi.

Ce-l mai deranjează pe dl Tăriceanu? Faptul că procurorii nu pot fi chemaţi să dea socoteală în faţa comisiilor parlamentare.

„Nu s-a întrebat nimeni la comisiile de anchetă, de ce avem în fiecare an mii şi mii de mandate de ascultare pe siguranţă naţională. Suntem o ţară plină, înţeleg, de trădători, de spioni şi de terorişti, tot ce înseamnă siguranţă naţională.”

Dl Tăriceanu uită un lucru: CSAT a adăugat corupţia la riscurile de siguranţa naţională. Şi da, avem mii şi mii de corupţi, la toate nivelurile.

Altă perlă tăricinista: „să amendăm acele legi care permit unui simplu procuror de caz, fără niciun filtru suplimentar de siguranţă, să pună în pericol stabilitatea politică, să dărâme un guvern legal şi legitim învestit.”

Este teoria pe care o propagă, interesat, şi Victor Ponta. („Aşa cum am fost eu scos din politică, aşa veţi fi şi dv. scoşi”.)

Ca un simplu procuror poate să dărâme guverne, este o aberaţie spusă pentru cei neiniţiaţi, dispuşi să creadă balivernele politicienilor.

Un procuror adună probe, (inclusiv în speţe privind premierul. Sau n-ar trebui?) le prezintă judecătorilor, la instanţă de fond şi de apel, aceştia decid ce probe sunt pertinenete şi ce  nu, refac cercetarea penală, ascultă martori, permit probe noi, expertize, etc.

Parlamentul este singura instanţă abilitată  să se pronunţe asupra demiterii unui guvern, prin moţiune de cenzură. Cum s-a întâmplat la Victor Ponta, parlamentul îl ţine în funcţie mult şi bine, chiar după ce a fost trimis în judecată.

Îl poate ţine chiar şi după prima condamnare, chiar şi după condamnarea definitivă, dacă judecătorii nu-i interzic anumite drepturi şi nu  îl trimit după gratii, printr-o sentinţă cu executare.

De unde până unde un procuror poate demite guverne?

În concluzie, unele argumente aduse de Tăriceanu sunt corecte, cele mai multe încearcă să decredibilizeze justiţia, să scoată clasa politică de sub  tirul justiţiei, să-i ofere un statut privilegiat, din care să nu mai fie obligată să dea socoteală, când încalcă legile.