Străinii, penalii şi aspiro-liberalii. Plus conjuncturalii

Ruperea USL - un rău mic pentru alegători, dar un mare bine pentru politica românească. Şi, în final, tot un bine, uriaş, pentru toată societatea. Poate nu la cel mai bine ales moment, mai devreme era cu atât mai bine. Dar niciodată nu e prea târziu să se separe borşurile ideologice, să ştim în ce mână să ţinem cuţitul separării cărnii macre de ciolan.

Străinii

Se comportă precum unii din conducerea multinaţionalelor. Pretind că se simt ca acasă, ba chiar revendică o cameră cu totul uitând că nici măcar mobila nu le aparţine şi nici măcar tot calabalâcul. Vor să aibă de-a face cu restul familiei dar pe limba rudelor din curtea vecină, să-şi pună alt steag la intrare, dar fără să pună vreun ban la comun. În schimb, vor mereu în capul mesei, vor ascultare şi drepturi suplimentare.

După ce-au pus mâna pe ceva numai bun de exploatat şi vândut, fac ravagii ca-n codru şi acuză inechitate şi abuz ori de câte ori cineva încearcă să le mai înfrâneze din profituri. În camera lor îl înjură cu voce tare pe capul familiei, fac după cum îi taie capul şi, mai ales, după cum le spun cei din curtea vecină, ca la referendum...

Pretind că sunt vocea unor cetăţeni obişnuiţi, dar nu strigă după locuri de muncă, salarii decente, pensii echitabile, sistem medical sănătos sau dezvoltare regională armonioasă. Ci se zbat doar pentru propria afacere de bine, promiţându-le celor „angajaţi” să-i susţină trup şi suflet autonomie dar în aceeaşi generală sărăcie, separaţie etnică până la izolare şi retrocedare până la deposedare.

Penalii

Un epitet dur ar spune unii. Dar aflat pe buzele multor alegători, care nu-i mai vroiau la putere nici măcar într-o asociere ca USL-ul, catalogată drept „pactul cu diavolii roşii”. În fond, doar ei au livrat istoriei contemporane un primi-ministru condamnat ulterior. Şi doar ei au „asediat” un parchet grupaţi compact în jurul unui spălător de bani ambulant.

Gruparea însă dovedeşte că-şi conştientizează „valoarea”, născocind amnistia penalo-parlamentară - scamatorie legală care să dubleze îndepărtarea pivnicerului de lângă mănunchiul cheilor de la beciuri şi numirea pe sprânceană a şefilor peste ţepele cu sentinţe ascuţite. Bineînţeles, nu trebuie exagerat termenul de „penali”. Mulţi n-au avut coliziuni decât cu un cod al minimei morale sau, cel mult, cu cel de procedură civilă. Deşi, dacă-i întrebi câţi ne-civili sunt printre ei, s-ar putea să-ţi răspundă „nici noi nu mai ştim câţi suntem”...

Cu toate precauţiile, penalii nu par să se simtă prea confortabil în propria casă. Pe principiul „mai răsfiraţi, băieţi!”, s-au infiltrat ba pe la adversari, ba pe la grupări fumigene inventate chiar de ei. Să li se piardă urma ori, dimpotrivă, să poată fi reevaluaţi. Iar apoi să poată reveni proaspeţi şi curaţi când se dă iar adunarea în careu sau în „patrulaterul roşu”, mai nou doar trilaterală...

Dar cum petele în timp s-au tot adunat, penalii îşi maschează mai nou dalmaţienii îndărătul unor candidaţi de pripas, precum motorizatul sau extirpatul. În cel mai rău caz, se vor baza pe un lup tânăr şi cu părul aparent în contra curentului haitei, pe principiul că aşchia nu sare departe de trunchi. Dar nici prea sus în sondaje...

Ilustraţie de Monica Zanet

Aspiro-liberalii

Pe măsură ce au trecut anii, au devenit cei mai plicticoşi dintre toţi. După ce s-au reunit de printr-o sumedenie de grupuleţe, au devenit într-atât de rigizi că nici proprii lideri nu şi-i mai sapă, cum se obişnuieşte pe la noi. Nici dalmaţieni nu prea mai au în vitrină - cei pe care nu şi-i scot singuri din cadru au grijă alţii să li-i „încalţe” Mai nou, li s-au întors din pribegia penitenţei şi unii acuzaţi pe nedrept, aşa încât cu greu se vor mai găsi printre ei ţinte pentru vreo ţeapă justiţiară, darămite pentru o săgeată... dezintegratoare.

Într-un context istoric scris frenetic cu frâna de mână, liberalii sunt şi ei încă în stadiu de wannabies. Pendulează între concesii electorale, multe pentru a repara stricăciunile altora, şi dezideratele unei economii flexibile într-o societate morală. Cum nici între ei înşişi nu prea au cu cine să le construiască, nu-i de mirare că alegătorii se mulţumesc adesea doar să-i aplaude de pe margine, care din palme, care din sudalme, după cât vor să-i ţină statul pe palme sau se mulţumesc cu propriile picioare...

Conjuncturalii

Ei sunt categoria cel mai greu de definit. În primul rând fiindcă nu au principii. Nici călăuzitoare, adesea nici de funcţionare. Ei au doctrină şi aceasta e negreşit de centru. De unde pot vira uşor pe oricare parte este nevoie de ei, preferabil la putere.

Conjuncturalii pot să nu aibă nimic de spus, dacă au unde să se producă, ca de exemplu televizoare.Sau tribune, amvoane, socluri centrale de pe care să predice fariseist..Propriul tupeu îi poate rostogoli drept în centrul scenei din anonimat. Dar şi dintr-un grup expus mai sus, c-un şut în dosul preaplin de sine sau printr-un autogol de conţinut însă plin de zgomot.

Deşi par ultimii pe listă, conjuncturalii au decis mereu când unii sau alţii nu se simţeau în putere la putere. Până şi străinii au mai luat o pauză. Conjuncturalii niciodată. Şi, cât timp unul din cele două grupuri majore, penalii sau aspiro-liberalii, nu face majoritate clară cu cetăţenii fără scaune în Parlament, conjuncturalii decid, de fapt, conducătorii. Uneori le iau şi locul, prin aranjamente, fără să fi câştigat efectiv, majoritar. Ba chiar ne arată şi un anumit deget fiindcă, odată căţăraţi la putere, greu le mai dai peste mână.

                                                                                        *

                                                                   *                                       *

Mai rămâne doar ca alegătorii să se hotărască odată cu cine vor să facă majoritate. Una clară, fără umpluturi. Alegeţi!