Sst! Se lucrează!

Opinia publică crede că în Parlament se face şi se desface. Da, dar rezultatul e nul. La el se poate ajunge şi fără efort.

România e o ţară fără cârmaci. Nu mă refer la „tătucul“ providenţial, care, de la Nicolae Ceauşescu la Traian Băsescu (trecând, fireşte, prin neuitatul, inegalabilul Ion Iliescu), a stat dârz în fruntea bucatelor şi a dat în dreapta şi-n stânga. Nu mă refer nici la experţii lui peşte, care, cu mintea cutezătoare, cu creierul asudat de efort, inventează bani din piatră seacă. Pe cine să citez? Pe Daniel Dăianu sau pe Dan Pascariu? Pe victima lui Sima, de pe pieţele speculative, sau pe al doilea, gropar de bănci, încercând să prăbuşească TAROM-ul? Niscaiva prim miniştri, de la infatigabilul nea Nici Văcăroiu, care, bun contabil, a produs pe stoc până a pus ţara pe butuci? Boc cel mic şi nervos, întâiul purtător de cuvânt al întâiului premier invizibil din istoria României? Sau Victor Ponta, uimitorul magician care visează cai verzi pe pereţi, dezvoltare fără economie funcţională? Ţara nu duce lipsă de personalităţi, una şi una. Toţi au un soi de infailibilitate păguboasă. Ei ştiu la perfecţie cu ce se mănâncă ţara, dar mai vârtos, cum se înghite. Dar România n-are cârmaci. Însă are altceva, foarte mulţi jupâni.

Partea cea mai hazlie e aia experimentală. Cum vine unul la putere, cum are idei. Idei cu care îl nimiceşte, îl calcă-n picioare pe predecesor, îl spulberă de pe faţa pământului, îl elimină din istorie şi, cum zice cronicarul, îl mai şi ruşinează. Spuneam că e hazlie faza pentru că, nu ştiu cum se face, dar toţi liderii, indiferent de doctrină sau bisericuţă, îşi împărtăşesc puţinele idei şi le duc mai departe, cu neruşinare. Bunăoară, don Calimente. Nu zbiera el ieri ca din gură de şarpe că „securitatea“ lui Băsescu e o măciucă politică? Azi, na, se convinse că-i bună şi „securitatea“ poporului, care descoperi eco-anarhismul. Şarpele cel încălzit la sân, Maior, adică, fu, dintr-o dată, bun de pus pe rană. Ce contează că râde lumea de noi? Nici nu te miri că primul ministru se lipeşte, ca marca de scrisoare, de ideile prezidenţiale. Cum de a dat-o la-ntors, nimeni nu ştie. Dar ce ne mirăm? Liberalii dau la-ntors legea electorală. După ce toate guvernările s-au făcut de râs cu majoritarul într-un singur tur, după ce broscoporcul uninominalului compensat a adus în Parlament un număr dublu de nepoftiţi, iată că ne întoarcem la votul pe listă, în două tururi. Halal! A fost greu? A durut?

De ce, mi-am spus exasperat, nu au experimentat mai întâi pe şobolani, înainte să ne strâmbe viaţa şi şansele? De ce n-au stat domniile lor, capetele alea luminate, cu creionul în mână să calculeze? Cine i-a împiedicat să mai asculte şi de alţii, să deschidă ochii în faţa realităţii schimbătoare (azi eşti sus, mâine te uită lumea, azi, pe cai mari, mâine, plângi după gratii), cine le-a întunecat minţile? De ce ne-au irosit timpul? De ce nu întreabă nici acum pe nimeni, niciodată? De unde le vin ideile creţe? Oare ce-o fi în lumea lor îmbârligată, enigmatică şi şovăitoare? Când îi auzi explicând, aşa cum l-am ascultat eu pe Pogea delirând cu „forfetarul“, ai impresia că, toată ziulica, numai asta fac. Cântăresc avantaje, reduc riscuri şi dau la popor. Când colo, iată că au venit cei noi şi, de unde proştii dintâi suprimară acea taxă imbecilă, noii proşti îi făcură respiraţie gură la gură. Ştiţi de ce mi-e teamă acum? Că ăştia, hărnicuţii, îşi vor sufleca mânecile şi, pentru că-s mulţi, s-ar putea să ne dea gata.