Cifra se găsea într-o directivă a Uniunii Europene, intrată în vigoare în iulie anul acesta. Este vorba despre directiva 1371, de combatere a fraudării fondurilor europene. Dar mai întâi, câteva cuvinte despre acest document, pentru a-i înţelege mai bine logica de funcţionare.

Directiva nu operează ca un Cod Penal şi nu este o completare a Codurilor Penale din ţările membre. Ea este un document pan-european obligatoriu, care enunţă un set de principii şi care trebuie transpus în legislaţia internă a ţărilor membre. Are un caracter destul de vag, pentru că fiecare ţară are propriul său sistem juridic, propria sa tradiţie de incriminare, esenţial fiind însă rezultatul: efectele dorite - şi anume protejarea intereselor financiare ale UE - să fie aceleaşi în fiecare ţară, indiferent de sistemul juridic al acesteia.

O frază-cheie pentru înţelegerea documentului găsim în preambul: directiva „prevede norme minime”, iar statele membre „pot adopta sau menţine măsuri mai stricte” referitoare la infracţiunile pe care le reglementează.

Şi mergem acum în corpul directivei, unde găsim următoarea prevedere: „Atunci când o infracţiune (...) implică un prejudiciu mai mic de 10.000 de euro (în cazul fraudei – n.m.) sau un avantaj mai mic de 10.000 de euro (în cazuri de corupţie – n.m.), statele membre pot să prevadă sancţiuni de altă natură decât penală”. Acesta este pragul, acesta este reperul pe care Tudorel Toader îl tot căuta şi nu-l găsea.

Atunci când va fi să transpună directiva în legislaţia naţională privind fraudarea fondurilor UE, legiuitorul român poate să nu pună niciun prag, căci directiva nu-l obligă, dar dacă decide totuşi să-l pună, acesta nu poate fi mai mare de 10.000 de euro.

Sigur, abuzul în serviciu şi fraudarea fondurilor UE sunt infracţiuni distincte, dar rezultatul lor e cam acelaşi: producerea undeva a unui prejudiciu. Şi atunci se pune în mod legitim întrebarea: dacă în protejarea propriilor fonduri, Uniunea Europeană este dispusă să accepte sancţiuni nepenale doar pentru prejudicii mai mici de 10.000 de euro, de ce în protejarea banilor româneşti am accepta un prag de neincriminare mai mare de 10.000 de euro? De ce ar merita euro o mai bună protecţie decât leul? Iată o întrebare la care e obligatoriu să răspundă membrii Comisiei Iordache, cei care umblă în aceste zile la legislaţia penală.

Dar să nu ne oprim aici. Directiva vizează toate statele membre UE, indiferent de gradul lor de dezvoltare. Dar una înseamnă 10.000 de euro în Germania sau în Olanda şi alta în România. Ponderăm această sumă cu un parametru obiectiv: Produsul Intern Brut pe cap de locuitor, calculat luând în considerare şi puterea de cumpărare. Potrivit Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Mondiale, dintre toate ţările europene, cel mai mare PIB/locuitor îl are Luxemburg, în jur de 105.000 de dolari. România este penultima, cu 22.000 de dolari pe cap de locuitor. Rezultă aşadar un raport de 1:4,77 între România şi Luxemburg, care aplicat la pragul de 10.000 de euro, ne dă pragul „rezonabil” pentru România: 2.096 de euro.

PS: Calculul de mai sus este valabil doar dacă acceptăm ideea că un prag trebuie reglementat. Eu însă rămân la părerea că acest prag nu e necesar şi nu e obligatoriu, căci este un construct artificial, creat de Curtea Constituţională la solicitarea unor foşti, actuali şi viitori infractori.