Cea mai mare parte dintre ei au ridicat din umeri, gest urmat de întrebarea: „Şi ce poate să facă?“. Alţii şi-au amintit cu nostalgie de Traian Băsescu: „Bă, ăsta măcar nu tăcea din gură când o comitea PSD!“. O altă parte dintre cei chestionaţi, care s-au declarat mulţumiţi de preşedinte, au venit cu argumente de strategie politică: „E bine că-i lasă pe ăştia de la PSD să cadă în cap, ca să câştige alegerile în 2019“.

Răspunsurile nu m-au lămurit. Însă ultimul, m-a speriat. Nu e oare periculos să gândim astfel? Să aşteptăm dezastrul economic, administrativ şi social al României, doar de dragul unei victorii în alegeri a candidatului preferat? Până la urmă, mandatul de preşedinte nu are ca responsabilitate exact contrariul: să evite colapsul ţării?

Iohannis nu are echipă şi soluţii. Este un preşedinte singur, fără o forţă politică în spate.

Nu cred că preşedintele Klaus Iohannis are o asemenea strategie: să aştepte distrugerea ţării ca să câştige un nou mandat. Nu e genul lui. Nu cred, de asemenea, nici că a făcut blat cu PSD pentru a avea o candidatură uşoară în 2019. În schimb, cred că problema lui este să-şi răspundă singur la întrebarea care mă frământ şi pe mine: „Pe cine mai reprezintă?“.

În 2014 a fost uşor. Era antiteza lui Victor Ponta, fapt care l-a ajutat în cursa electorală. În 2019, lucrurile vor fi un pic mai complicate. Are de explicat un mandat. Un mandat în care am avut, în mare parte, guverne de o calitate submediocră. Singura încercare notabilă, experimentul tehnocrat Cioloş , conceput în laboratoarele de la Cotroceni, chiar dacă a reuşit economic să ţină România pe o linie corectă a fost un eşec politic şi electoral. Acest experiment a scos în evidenţă un lucru îngrijorător: Iohannis nu are echipă şi soluţii. Este un preşedinte singur, fără o forţă politică în spate. El aşteaptă ca opoziţia şi societatea civilă să-i ofere pârghii. N-ar fi totuşi bine dacă şi el ar acţiona mai activ în acest sens? Când în ianuarie 2017, peste 700.000 de oameni ies în stradă împotriva OUG 13, nu e un semn că cetăţenii sunt dispuşi să apere statul de drept, însă au nevoie şi de sprijin instituţional? Preşedintele trebuia să-şi asume mult mai în serios rolul de lider al acestor oameni, să menţină cu ei un contact permanent şi să activeze o societate civilă dispusă să ţină România pe drumul său European.

Deciziile din ultimele luni, căderea Cabinetului Grindeanu, demisia lui Mihai Tudose şi nominalizarea Vioricăi Dăncilă vor atârna greu în realegerea lui Iohannis. A dat girul său celor mai slabi premieri şi miniştri din istoria României şi a acceptat, joi, transformarea Guvernului într-o anexă a PSD Teleorman.

Sincer, nu înţeleg de ce a acceptat aşa de repede cea mai bună variantă pentru Liviu Dragnea.

La trei ani de mandat ca preşedinte, Iohannis nu oferă prea multe motive de satisfacţie celor care l-au votat în 2014, în special celor din turul doi. Întâlnirile cu Trump, Merkel, Macron etc. pălesc în faţa realităţii interne. Economia este în pragul colapsului, justiţia este în corzi. Opoziţia, PNL şi USR, partide care gravitează în jurul preşedintelui, sunt inexistente în jocul politic, mai mult, atunci când emit păreri sau indică soluţii în limitele Constituţionale, cum a fost în cazul desemnării Vioricăi Dăncilă, când au cerut respingerea candidaturii, sunt umilite chiar de Iohannis , care a dat impresia că toată vânzoleala de miercuri de la Cotroceni a fost doar apă de ploaie. Sincer, nu înţeleg de ce a acceptat aşa de repede cea mai bună variantă pentru Liviu Dragnea. Ce ardea aşa de mult în ţară? Iohannis a calculat contabil şi a văzut că în Parlament PSD-ALDE are majoritate, însă majoritatea acestei coaliţii reprezintă o situaţie politică din toamna lui 2016. A trecut un an şi ceva de atunci, iar lucrurile s-au mai schimbat. De când luam ca literă de lege sondajele, care sun făcute aşa cum sunt făcute, iar pe baza lor, luam decizia de a pune necondiţionat România la picioarele lui Dragnea?