PDL, nicio lacrimă

Nu mai sunt nici despărţirile ce erau odată! Doamne, când i-a zis adio lui Dragă Stolo, ce interpretare, ce tensiune, ce lacrimi, ce tremolo în voce. Oscar, nu alta!

Dragă Stolo, la capătul puterilor, căzut pe câmpul de luptă tocmai înainte de începerea bătăliei, lăsându-l pe camaradul său singur în drumul spre confruntarea finală cu trupele superioare numeric ale trufaşului Năstase.  Sau reprizele de plâns în hohote sau mai discret – gen ochii înotând în lacrimi, care ne-au emoţionat de atâtea ori în aceste mandate!

Şi acum, unde am ajuns? O perdea, o vestă şi doar un fluturat din mână pe Facebook!

E drept, nu se poate spune că PDL ar fi meritat mai mult.

Adică, după 10 ani de conducere autoritară a lui Traian Băsescu, acest partid să aibă tupeul să rămână 50% fesenist? Unde s-a mai pomenit aşa ceva? E clar că partidul avea nevoie de o conducere dictatorială, dacă nu chiar tiranică, pentru a scăpa de greaua moştenire lăsată de tătuca Iliescu! Aşa, i-a luat Băsescu de la stânga şi i-a făcut de dreapta, i-a mutat de la Internaţionala Socialistă, la Partidul Popular European, i-a condus cu o mână de fier şi tot nu s-a ales mare lucru de capul lor.

Şi-au bătut joc de un deceniu la putere şi au întinat nobilele idealuri ale dreptei populare. E drept, 10 ani la putere au fost doar vreo şase, dar puteau să fie şi mai puţini. Cât le-a zis preşedintele să plece din Alianţa DA şi ei nu şi nu, că e mai bine la guvernare. Apoi i-a adus preşedintele din nou în fruntea bucatelor, chiar dacă la jumătate de masă, căci în jumătatea cealaltă, ghici cine stătea? Păi, stătea stânga-stângilor, fesenismul-fesenismelor, PSD, în carne şi oase, cu Geoană şi cu Năstase!

A trecut şi nenorocirea asta şi a răsuflat partidul uşurat. După şase luni, hop, află Emil Boc că trebuie să taie pensiile şi salariile. Aici, partidul s-a comportat exemplar! Nici hâr, nici mâr! Harşt, pensii, harşt salarii. Că erau nesimţite, că era grasul urcat în cârca slabului. Harşt pensii speciale, harşt spitale, că erau prea multe şi mersul pe jos face bine la organism. Iar cine nu e gata, îl iau cu lopata! Profesorii şi aşa câştigau pe oră mai mult decât şeful statului! Iar medicii, pe aici ţi-e drumul. Nu vă convine, lumea e mare. Şi s-au dus cu miile, fluturând aripile!

Partidul atâta merită, un fluturat de mână pe Facebook.

După toată tevatura, mahalaua lui Baconschi iese în stradă. Calicii şi fomiştii se săturaseră de ţepe şi şeful capul lui Moţoc le dă. Puţin, prea puţin. Partidul mai are o undă de luciditate şi îl sacrifică duios pe Emil. MRU vine să salveze situaţia. Dar partidul ce-mi făcea? De Zeus nu mai asculta şi de MRU se lepăda! Vine vara. Blaga în usturoi se-nveşmânta şi în caniculă asuda, demiterea o bloca. Dar degeaba se sforţa! Băse pe Udrea o vrea şi de buldog nu-i păsa!

Acum, judecând la rece, e clar că partidul îşi merită soarta. Zece ani n-a avut nimic de spus. A primit mutările în plic şi le-a executat. Dacă te comporţi aşa, normal că produci şocuri emoţionale. Îţi aduci aminte că poţi lăsa pe cine vrei pe buletinul de vot, aşa de capul tău, împotriva indicaţiilor de la cel mai înalt nivel? Ce să mai înţeleagă săracul preşedinte? Că te-a apucat brusc, pe tine, partid, gustul alegerilor? Unde am ajuns?

Acum, dreapta ar trebui reconstruită şi recoagulată. Dar nu este aşa de simplu. Este nevoie de timp, de oameni, de sedii şi de bani. De regulă, în opoziţie, asemenea resurse cam lipsesc. Şi mai trebuie locomotive electorale. Deocamdată, nu e cazul. Aşa că proiectul mai stă puţin în aşteptare. Până atunci, distracţia continuă în PDL.