Nemulţumiţii şi preşedintele Iohannis

E tot mai evidentă creşterea stării de nemulţumire a electoratului de dreapta, îndeosebi a intelectualilor publici, faţă de conduita socotită drept dezamăgitoare d-lui Klaus Iohannis.

De la finele lui ianuarie 2018, preşedintelui i se reproşează tot mai apăsat, şi nu fără argumente, indecizia, imprevizibilitatea, comoditatea. O anume împăcare şi acceptare fără luptă, şi încă şi mai grav, fără minime explicaţii a ceea ce îi oferă pe tavă, ca meniu obligatoriu, majoritatea parlamentară PSD-ALDE. Un sondaj de opinie dat publicităţii apreciază că 60% dintre cetăţenii României ar fi nemulţumiţi de dl. Iohannis.

Tot ceea ce s-a întâmplat la Palatul Cotroceni de la începutul anului încoace este pus în antiteză cu modul mult mai reactiv în care s-a manifestat în spaţiul public preşedinţia în perioada similară a anului 2017.

Dacă în 2017 dl. Iohannis a respins scurt şi curajos desemnarea doamnei Sevil Shhaideh pentru funcţia de prim-ministru, la 12 luni după aceea a acceptat-o ca pe o fatalitate pe d-na Viorica Vasilica Dăncilă exact în aceeaşi demnitate. Dacă în ianuarie 2017 dl. Iohannis a descins pe neaşteptate în plină şedinţă a guvernului Grindeanu, amânând, fie şi numai pentru câteva zile, emiterea viitoarei Ordonanţe 13, fapt resimţit de electorat ca un semnal în urma căruia s-a constituit mişcarea # rezist, în iulie 2018, dl. Iohannis s-a mulţumit cu o filipică teatrală şi uşor vetustă la adresa nemerniciilor în cascadă comise de alianţa PSD-ALDE, pentru ca, îndată după, să anunţe că asta e, nu are ce face, Constituţia îl obligă să promulge ticăloasa Lege 304. S-a vorbit aproape instantaneu fie de blat cu PSD, fie de capitulare definitivă în lupta cu acesta, cei mai îngăduitori critici spunând că ar fi vorba despre o redeschidere mult prea rapidă a rănii reprezentate de revocarea fără vorbe, fără explicaţii, a d-nei Laura Codruţa Kὄvesi din funcţia de procuror şef al DNA.

Unii dintre criticii d-lui Iohannis spun că la mijloc ar fi educaţia sa de factură germană, disciplina aferentă care însă, în spaţiul mioritic, iată, îi cam joacă feste. Alţii, mult mai radicali, vorbesc despre faptul că neamţul nu ar mai fi chiar neamţ, că s-a cam contaminat cu miticismul, cu spiritul dâmboviţean, cu acel merge şi aşa care ar putea să fie vehiculul şi condiţia încheierii fără probleme a primului mandat şi o şansă rezonabilă pentru un al doilea. Şi unii, şi alţii îi reproşează preşedintelui Iohannis eliptismul, absenţa apetitului pentru comunicarea adevărată cu electoratul, vorbele puţine sau chiar comunicarea proastă care şi-ar afla explicaţia în selectarea mai mult decât discutabilă a consilierilor domniei-sale. Sfătuitorii d-lui Iohannis sunt persoane terne, cvasi-necunoscute, lipsite şi ele, ca şi preşedintele, de viteză de reacţie. Împreună reprezintă ceva de genul tusea şi junghiul.

În pofida acestor critici, până şi contestatarii cei mai radicali, încheie prin a ridica neputincioşi din umeri. Asta e, aşa e dl. Iohannis, pe dânsul îl avem, cu dânsul defilăm în lipsă de ceva mai bun, fireşte, Iar acel ceva mai bun, din păcate, nu se prea întrezăreşte.

Toată această stare de fapt conţine în ea un imens pericol. Posibilitatea repetării, cu ocazia alegerilor prezidenţiale din ultimele luni ale anului 2019, a situaţiei de la finele anului 2016. Absenteismul la urne al electoratului de dreapta. Favorizant pentru candidatul PSD, indiferent de cine ar fi acesta.

Fie şi numai un an în cursul căruia puterea totală, şi legislativă, şi executivă s-ar afla în mâinile stângii înseamnă o primejdie de moarte pentru viitorul Statului de drept în România. Se pare că însuşi preşedintele Iohannis a conştientizat în săptămânile din urmă această primejdie. De unde atitudinea sa ceva mai fermă, culminând cu prezenţa la Consiliul Naţional de ieri al PNL.

Text apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevărul.ro