Măriţi pensiile parlamentarilor!

În Parlament, am cunoscut cei mai mulţi oameni fără dileme. Fie au convingeri ferme, fie îşi citesc cu religiozitate mailurile de partid. Deci ştiu. Şi pot. Nu m-am mirat, deci, nici când am văzut lunga listă a semnatarilor unei legi prin care îşi asigură la pensie liniştea financiară, nici când am citit despre senatoarea căreia îi plătesc părinţii coafeza, domnia sa drămuind cei 4.800 de lei de la stat pentru sase ţinute modeste pe lună.

Bine, mi-am zis. Să îşi dea. Sau să îşi ia. Totuna. Să îşi dea câte o pensie, două sau trei dacă asta îi convinge pe cei mai mulţi dintre cei care ocupă astăzi Parlamentul să se pensioneze. Câţi să fie? O mie de inşi care au trecut prin Cameră sau prin Senat în ultimii 25 de ani. Cu cât să vicieze, în plus, bugetul? Cu două - trei milioane de lei pe lună. Fie! Dar fie ca aceste 2.000 - 3.000 de lei în plus la pensie să-i scoată la 60 de ani din sistem pe toţi cei pentru care corectitudinea politică a fost – două, trei, cinci mandate –  numai un accident secund.

Am văzut în legea non-antreprizei parlamentare la senectute şi un semn bun. Acela că DNA lucrează. Dacă nu la dosare, măcar la subconştientul parlamentarului care a început să simtă frica. Acolo unde, iată, curgea – ba cu un comision dintr-un contract înlesnit, ba cu „drepturi litigioase” din retrocedări la suprapreţ, ba cu portbagaje de caltaboşi măcar, de sărbători  –, acum abia dacă mai pică. Prea mulţi şi fără puteri reale în absenţa culoarelor mucegăite pe care au tot luat-o de-a dreptul în ultimii ani să „rezolve” pe unul sau pe altul contracost, senatorii şi deputaţii oarecare ştiu că nu vor mai prinde lista de partid în 2016 şi îşi pun în sacoşă ce pot.  

De acord, pensia, ca şi indemnizaţia de parlamentar, e, în România, de câteva ori mai mică decât în Austria,  în Polonia sau în Marea Britanie. Dar, înainte de a vedea ce aşteaptă un parlamentar, pe bună dreptate, să facă statul pentru el, ar fi, poate, de lămurit ce înţelege să facă parlamentarul pentru stat. În ultimii trei ani, nu a ieşit din Parlament, scrisă de la zero şi dezbătută intens, nicio lege fundamentală cu excepţia celei pentru finanţarea partidelor, o  oroare trimisă azi spre reexaminare. Acest Parlament nu are a-şi pune pe frunte niciun Cod, niciun proiect coerent de revizuire a Constituţiei. Nu a răsturnat niciun Guvern slab. A mutat doar sute de virgule în ordonanţe de urgenţă ori în proiecte guvernamentale, a asistat somlolent, rareori, la angajarea răspunderii Cabinetului, a gâfâit între alegeri de tot felul şi a audiat, timid, câte-un ministru fără greutate.

Deschid „Psihologia politică” a lui Le Bon la „Impopularitatea parlamentară” să caut un răspuns. Şi ce citesc: „A promite nu e niciodată greu, a-ţi ţine promisiunea este întotdeauna greu. Fără îndoială, putem amâna pentru câtva timp realizările invocând opoziţia partidelor, dar soseşte un moment în care electorul ajunge să descopere că a fost păcălit cu himere. El îşi pierde atunci iluziile, şi iluziile sunt lucruri prea preţioase pentru a fi pierdute fără mânie”.

Ce nu par a înţelege aceşti oameni, absorbiţi, firesc, de propriile pensii ori indemnizaţii încă mici faţă de cele ale confraţilor, e că nu cele două sau trei milioane plătite în plus de la buget în fiecare lună vor stârni mânia, ci discrepanţa dintre vieţile lor încă paralele cu ale celor care, pentru a câştiga în România 4800 de lei, au două-trei joburi ori lucrează, la unul singur, 12, 14 sau 16 ore pe zi. Că şi-au asumat acest statut de „prost plătit” când singuri au decis să candideze. Că nu e o regulă ca banii negri şi puterea să vină la pachet cu funcţia. Şi că e, poate, momentul să nu mai subestimeze mânia celor mulţi. Chiar dacă au dileme, şi ei ştiu şi, uneori, pot.