parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari (pe 22 noiembrie 2009).

La o primă evaluare, s-ar părea că, dată fiind consultarea demos-ului pe chestiuni de maxim interes general, sistemul politic românesc poate fi înscris, cu succes, în seria democraţiilor funcţionale, cu o autentică fibră participativă.

O evaluare tehnică minimală ne arată însă că, din totalul manifestărilor referendare redate mai sus, două au fost invalidate din cauza participării insuficiente (referendumul pentru schimbarea sistemului de vot din 2007 şi cel pentru demiterea preşedintelui din 2012), iar în cazul altuia perioada votului a trebuit să fie prelungită cu încă o zi, din acelaşi motiv (referendumul constituţional din 2003).

În contextul dezbaterii despre posibilele modificări ce ar putea fi aduse actualei Constituţii a României, aş aduce în discuţie încă cel puţin două tipuri de evaluare, ţinând cont, ca şi în cazul anterioarelor exerciţii de „inginerie constituţională”, de problemele observabile la nivelul sistemului nostru politic, aşa cum sunt personalizarea instituţională şi deficitul democratic.

Referendumul şi personalizarea politicii: o evaluare procedurală

Într-un eseu admirabil despre „guvernarea oamenilor sau guvernarea legilor”, politologul italian Norberto Bobbio sublinia primatul cadrului procedural specific statului de drept: actul de guvernare se realizează prin respectarea strictă a legilor, indiferent de oamenii care ocupă vremelnic funcţii în aparatul guvernamental. O proiecţie normativă ce nu-şi găseşte corespondent în realitatea politică românească, dar care joacă măcar rolul unui ideal regulativ în democraţiile consolidate.

În România, guvernarea este a oamenilor, dincolo de şi peste legi. Procedurile sunt modificate sau pur şi simplu nerespectate, ceea ce face ca democraţia, fragilă cum e, să fie „suspendată” într-o stare agonică. Ca procedură, referendumul însuşi a fost personalizat. Primul preşedinte postcomunist al republicii, Ion Iliescu, a lucrat în acest sens o dată şi bine, în 1991, ceea ce i-a adus peste două mandate în funcţie. La referendumul din 2003, presiunea integrării europene l-a determinat ca, împreună cu premierul Adrian Năstase să prelungească, sub coordonarea lui Octav Cozmâncă, timpul alocat votului cu încă o zi.

Nici actualul preşedinte nu s-a lăsat mai prejos, utilizarea instrumentului referendar (în noiembrie 2007 şi în noiembrie 2009) având străvezii scopuri electorale. Pe de altă parte, Traian Băsescu a fost subiectul celor două referendumuri de suspendare, din mai 2007 şi din iulie 2012. Amândouă au fost puternic personalizate (chiar dacă „pe negativ”, de această dată), de ambele a trecut cu bine. Şi în ceea ce priveşte previzibilul nou referendum pentru modificarea Constituţiei, există amprenta unei personalizări în funcţie de conjunctura politică a zilelor noastre.

Avem de-a face, aşadar, prin această personalizare, cu o „guvernare a oamenilor” care orientează şi utilizează procedurile democratice în definite scopuri politicianiste. Nu e deloc întâmplător faptul că, într-un răstimp foarte scurt, de numai cinci ani (2007-2012), au avut loc patru dintre cele şase acţiuni referendare ale sistemului postcomunist românesc.

Evaluarea procedurală pe care o propun aici nu vrea să spună că referendumul ar fi, dată fiind coloratura autohtonă pe care a primit-o, un instrument mai puţin democratic. Ştim cu toţii exemplul Elveţiei, stat mic şi foarte bogat, în care frecvenţa utilizării referendumului este ridicată. Dar există şi exemplul SUA, pe care îl prezintă Robert Dahl: „(...) constituţia Statelor Unite nu include nicio prevedere în privinţa referendumurilor (niciun astfel de referendum nu a avut loc vreodată la nivel naţional) cu toate că se desfăşoară în mod obişnuit în multe state” (Despre democraţie, p. 118).

În cazul României, întrebarea este dacă nu cumva excesul de personalizare a instituţiilor şi procedurilor democratice (care, cel puţin formal, există) poate reprezenta un pericol la adresa democraţiei însăşi (încă îndeajuns de fragilă). Şi poate că, punând această întrebare, vom vedea de ce este necesară menţinerea cvorumului de 50% plus unu la referendum, făcând abstracţie de cauzele conjuctural-personale ale politicienilor.

Referendumul şi deficitul democratic: o evaluare calitativă

Un alt aspect demn de luat în seamă în discuţia relativă la problema referendumului este cel al deficitului democratic pe care îl are sistemul nostru politic. E un aspect ce trimite, practic, spre chestiunea calităţii democraţiei româneşti. Criteriile de analiză a calităţii unui sistem democratic sunt mai multe, însă iau în discuţie aici, plecând de la contextul politic actual, doar problema actorului principal căruia orice referendum i se deschide spre arbitraj: poporul.

Am ca punct de start o presupoziţie, nu o certitudine: aceea că spaţiul social-politic românesc este cel caracteristic unei societăţi populiste. În ultimii ani, tenta populistă a devenit accentuată nu doar în mediul politic, ci şi în cel jurnalistic ori în acela specific intelectualilor publici. De curând, se adaugă acesteia un reviriment al naţionalismului etnic, o bună vreme aflat „în carantină” la nivelul unor partide anti-sistem, al instituţilor media dependente de acestea şi la cel al protocroniştilor care n-au divorţat de naţional-comunismul ce le-a conferit identitate.

Întrucât acest tip de discurs a reuşit să producă un efect de imitaţie asupra actorilor politici ce păreau să parieze, până în prezent, pe cartea europeană, efect întreţinut de instituţiile media influente, populismul dublat de un naţionalism primitiv acţionează şi asupra arbitrului electoral, poporul, îndemnat din toate părţile să se exprime, oriunde şi oricum.

Participarea politică a cetăţenilor este, evident, un ingredient important al democraţiei. Problema e că definirea cetăţenilor în termeni „administrativi” tinde să obnubileze importanţa calităţii politice a acestora. Din nou, mass-media joacă, şi aici, un rol deosebit. Făcând abstracţie de cartelizarea presei româneşti şi de discursul maniheist, profund non-jurnalistic, ce a câştigat teren în spaţiul nostru public, nu putem trece peste faptul că un cetăţean presupus „informat” nu este, automat, şi un cetăţean „competent” sub aspect politic. Totuşi, instrumentul referendar se adresează acestor cetăţeni, care au, cu toţii, acces la informaţie, dar ale căror competenţe politice sunt discutabile.

Nici nu încape îndoială: chiar şi în această situaţie, alegerile cetăţenilor trebuie respectate. Pe de altă parte, trimiţând din nou spre fragila democraţie românească, aş lua în seamă un avertisment al lui Giovanni Sartori: „Când îşi exercită influenţa, poporul este la rândul său influenţat. Înainte de a vrea ceva, adeseori îi este indusă o dorinţă. Când ni se spune că oamenii înşişi guvernează, trebuie să ne asigurăm că nu este vorba de o democraţie de faţadă, de o simplă falsificare a democraţiei” (Teoria democraţiei reinterpretată, p. 128).

Dacă avem în vedere cel puţin ultimele patru referendumuri desfăşurate în România, vom putea constata avansul „democraţiei aclamative”, aceea în care politicienii, indiferent de culoare, au invocat „poporul” şi au utilizat, pentru ei înşişi, eticheta de „reprezentanţi ai suveranităţii populare”.

Instrumentele democratice, precum referendumul, îşi au importanţa lor în arhitectura constituţională a unui sistem politic. Uitilizarea lor excesivă poate totuşi să dăuneze calităţii democraţiei, la fel cum invocarea maximalistă a rolului poporului poate să erodeze funcţionalitatea acesteia. E încă un motiv pentru a considera că problema referendumului este una ce trebuie reglată cu maximă fineţe în ansamblul nostru constituţional.

P.S. Reînnoiesc invitaţia de a participa, prin comentariile dumneavoastră, la Dezbaterea „Constituţia 2013”, găzduită pe platforma Revistei Polis, în cadrul proiectului Constituţia României. Opinii esenţiale pentru legea fundamentală.