Două provocări pentru Preşedintele Klaus Iohannis

Smart Politics vede două mari provocări strategice pentru Klaus Iohannis, una ţinând de stilul de gestiune a mandatului şi a doua de raportarea la cea mai importantă problemă politică pe care o are în faţă: schimbarea majorităţii parlamentare.

În 2012, François Hollande a fost ales Preşedinte al Franţei mizând pe normalitate, pe contrastul cu un Nicolas Sarkozy care exaspera prin ubicuitate mediatică, conflictualitate şi prin stilul său bling-bling. Socialistul a înţeles atunci nevoia schimbării de partitură şi a constatat fericit că ea rezonează foarte bine cu propria personalitate. 

În şase luni de la alegerea lui Hollande, Christophe Barbier, directorul de la L'Express, exprima ceea ce deja gândeau foarte mulţi: socialistul trebuia să-şi abandoneze planul iniţial pentru a deveni un „Hiperpreşedinte". După tot felul de schimbări de plan şi de strategie, ştim foarte bine unde se află acum Hollande. 

Păstrând evident limitele între Franţa şi România (în principal sub aspectul rolului Preşedintelui în cadrul republicii), provocările pentru Klaus Iohannis, devenit astăzi oficial Preşedinte al României, nu sunt atât de diferite de cele ale omologului francez. 

Smart Politics vede două mari provocări strategice pentru Klaus Iohannis, una ţinând de stilul de gestiune a mandatului şi a doua de raportarea la cea mai importantă problemă politică pe care o are în faţă (schimbarea majorităţii parlamentare).   

1. Managementul aşteptărilor şi managementul declinului   

Klaus Iohannis a vorbit foarte bine astăzi despre raportul dintre aşteptările foarte mari şi dezamăgirile care pot fi de acelaşi calibru. În faţa Parlamentului, a căutat să proiecteze speranţă şi optimism. Dar problema este una reală şi rămâne. 

Preşedintele a făcut bine aducând în discuţie ideea de a stabili nu doar ţinte ale mandatului său, ci şi puncte intermediare de control şi de evaluare. Descompunerea în etape a naturalelor mari obiective prezidenţiale este mai mult decât o strategie de storytelling şi vizează tocmai dozajul acţiunilor pentru a ţine publicul în priză şi pentru a-i indica paşii următori. Este antidotul la îndemână pentru dezamăgiri premature şi accelerate. 

Iohannis, dincolo de discursul din Parlament, trebuie să-şi stabilească teme şi o pedagogie a exercitării mandatului. Pericolul inacţiunii este ca alţii să facă acest lucru, transferând aşteptări difuze către un Preşedinte încă insuficient conturat. 

Sunt aici două lupte pentru Iohannis: cea cu haina constituţională a Preşedintelui şi cea cu haina prezidenţială lăsată în cuier de Traian Băsescu.  

Vocalii susţinători ai Preşedintelui, cu precădere cei publici care s-au alăturat între cele două tururi, deja citesc în Iohannis un altfel de Preşedinte-jucător. Diferenţa pentru ei este de grad, nu de natură. Băsescu lasă în urmă o practică de exercitare a mandatului care este plină de oportunităţi, de scurtături, capcane şi soluţii facile. Rămâne de văzut ce fel de croitor este fostul primar al Sibiului. În această zonă, cu umbra lui Băsescu în plan secund, se duce o bătălie esenţială pentru definirea şi conturul simbolic al Preşedinţiei Iohannis. Numirile de consilieri prezidenţiali şi justificarea lor, consultările cu partidele, nominalizarea şefilor SRI şi SIE sunt primele gesturi pentru a măsura cât este continuitate şi cât este schimbare în ce face noul Preşedinte. 

În al doilea rând, ţinând cont de aşteptările enorme ale românilor şi de haina constituţională îngustă pentru Preşedinte, managementul acestei tensiuni va fi şi el central pentru startul lui Iohannis. Au fost anunţate teme extrem de generoase şi de necesare, de la reforma politicului la reforma unor domenii precum educaţia şi sănătatea, dar Preşedintele, constrâns de realitatea din Parlament, poate doar sugera, propune şi cenzura, în virtutea mai ales a încrederii de care se bucură. Nu este cumva prea puţin, se vor întreba unii. De ce nu face mai mult, vor spune alţii. 

Normalitatea poate fi neînţeleasă de susţinătorii domnului Iohannis şi asociată cu neimplicarea. De aceea, în opinia noastră, cu cât mai repede Klaus Iohannis stabileşte o foaie de parcurs strategică şi politică pentru 2015 şi 2016, cu atât mai bine pentru domnia sa.

Şi acum trecem la punctul al doilea al provocărilor prime pentru noul Preşedinte.       

2. Poziţionarea faţă de schimbarea majorităţii parlamentare până în 2016 

Vrând-nevrând, sub presiunea a ceea ce spuneam mai sus, aici este prima bătălie a popularităţii substanţiale a lui Iohannis. Se va limita Preşedintele la a da teme Guvernului şi Parlamentului? Va trece rapid la evaluarea generală a performanţei guvernamentale? Va începe cu legi retrimise în Parlament şi cu contestări la CCR? Va aştepta mult până să cerea demiterea unor miniştri şi chiar demisia premierului? Va patrona întâlniri de taină scăpate către presă cu liberalii?  

Sunt multe întrebări de acest fel şi totul are legătură cu proiectele în care Iohannis vrea să-şi investească zestrea politică. Cum guvernarea este nimic altceva decât managementul declinului, rămâne de văzut dacă Iohannis va prefera aşteptarea alegerilor din 2016 unei forţări pentru un guvern PNL înainte de scrutin. Criticile asociate fiecărui curs de acţiune vor fi puse în balanţă.

Bineînţeles, pot exista nuanţe. Dărâmarea guvernului Ponta poate însemna şi altceva decât înlocuirea cu unul PNL. Soluţii inventive pot apărea. Totul depinde, într-un final, de managementul aşteptărilor şi de cum Iohannis va reuşi să-şi proiecteze proiectul prezidenţial spre îmblânzirea pasionalilor săi susţinători. 

Definită prin emoţia alegerilor, preşedinţia lui Iohannis intră pe tărâmul concretului şi al raţionalizării. Se caută riglele pentru măsurarea succesului.