Domnule vicepremier Vasile Dâncu, reformă administrativă uşoară!

Vicepremierul Vasile Dâncu, la Adevărul Live

Problema reformei administraţiei publice în România este una fundamentală pentru buna funcţionare a cetăţii. Sau, mai bine zis, a calităţii servirii cetăţeanului.Serviciul public a apărut din nevoia satisfacerii unei necesităţi a omului. Acesta a delegat aleşilor săi politici decizia privind organizarea instituţiilor publice prestatoare de servicii de calitate. Pentru acestea, cetăţeanul plăteşte direct sau indirect taxe, impozite sau tarife.

Trebuie înţeles că aceste instituţii ale administraţiei publice, centrale sau locale, nu au apărut instantaneu, ci printr-un lung proces de evoluţie a nevoilor tot mai ridicate şi mai perfecţionate ale cetăţeanului.

Şi conform legii echilibrului sistemelor, odată cu evoluţia nevoilor cetăţeanului au evoluat şi instituţiile publice, ducând în cele din urmă la apariţia osaturii statului şi a instituţiilor sale prestatoare de servicii.

După anii ’90, reforma administraţiei publice a preocupat fiecare partid. Şi asta în mod evident sub presiunea pretenţiilor crescute ale cetăţeanului. În acelaşi timp, partidele politice au învăţat că, de exemplu, cu cât controlul politic al administraţiei publice, aflată în contact direct cu cetăţeanul, este mai puternic, cu atât şansa de a câştiga următoarele alegeri va fi mai mare.

S-a ajuns în acest fel la marea politizare a administraţiei publice, iar lucrurile au escaladat ca anvergură de la un mandat la altul, ajungându-se ca funcţiile de execuţie din instituţiile publice să fie împărţite pe criterii de apartenenţă politică şi nu pe competenţă sau altfel spus pe meritocraţie. Acest lucru s-a întâmplat la fiecare 4 ani, odată cu schimbarea guvernării politice.

Mari diferenţe de la un partid la altul, când a fost vorba de schimbarea oamenilor lor cu oamenii nostri, nu au fost. Aşa că  ”PSD-izarea” a înlocuit ”CDR-izarea”, ”PD-izarea” a înlocuit ”PSD-izarea””, USL-izarea” a înlocuit ”PD-izarea”. Acum se pune problema cum se vor schimba actualii deţinători ai portofoliilor funcţionăreşti cu oameni neutri politic sau mai bine zis cu funcţionari de carieră. Cariera unui funcţionar public are câteva componente de care trebuie ţinut cont. În primul rând trebuie să-i asiguri acestuia stabilitatea şi minimumul de confort de existentă, în schimbul cărora acesta să ofere cetăţeanului un serviciu public de calitate, fie că acesta lucrează la un ghişeu public sau nu.

Citeam mai deunăzi despre condiţiile de stabilitate pe care le oferea statul român interbelic funcţionarilor săi: o simbrie onorabilă din care putea trăi  fără grija zilei de mâine, o locuinţă cu chirie, bani pentru haine pentru a arăta ca o persoană respectabilă, dreptul la câţiva metri steri de lemn de foc.

Ce le oferim astăzi funcţionarilor publici? Un salariu departe de a mai fi onorabil, posibilitatea de a-i schimba din funcţie odată la 4 ani (şi dacă nu putem din cauza legii funcţionarilor publici, inventăm o reorganizare). De sporuri de stabilitate sau confidenţialitate nici nu mai poate fi vorba, de locuinţa cu chirie subvenţionată nici atât.

Şi atunci vine întrebarea de ce ar mai vrea cineva să devină funcţionar public de carieră? Ca să-şi completeze salariul din şperţuri sau cadouri? Ca să aibă o slujbă călduţă unde să nu facă nimic ca să nu greşească, să nu supere pe nimeni şi să pupe mâna şefului de partid? (în care oricum nu crede). De performanţă nici nu poate fi vorba pentru că oricum este greu de evaluat performanţa, astfel că la sfârşitul anului 99% din funcţionarii publici din România au calificativul bine şi foarte bine.

Sigur că desfiinţarea INA în timpul guvernării Boc a fost o mare greşeală. S-ar fi dorit o ENA, dar din păcate se ajunsese ca diferenţa între cele două să nu fie doar de o literă, ci în principal de esenţă şi conţinut, subliniind diferenţa majoră între funcţionarul francez şi cel român. Se ajunsese ca diploma de absolvire a INA să fie ridicată de şoferul demnitarului, care figurase ca şi cursant de tipul “ni vu ni connu”.

Şi atunci ne mai mirăm de ce administraţia românească este sub genunchiul broaştei? Clasa politică nu a avut niciodată curajul să accepte că funcţionarii noştri sunt mai proşti (ca pregătire, evident), decât funcţionarii lor. Lucrurile s-au osificat, ca şi în viaţă, iar sistemul este azi anchilozat. Dar ceea ce mi se pare cel mai grav este că această realitate începe să fie acceptată ca un dat care nu poate fi schimbat pentru că ar ţine de cultura instituţională a poporului român.

De aceea, domnule ministru, dacă tot aţi declarat că vă apucaţi de reforma administraţiei româneşti, şi doriţi să aveţi succes în acest demers, deşi sistemul se va pune cu forţa pe picioarele dinapoi, începeţi, dacă acceptaţi experienţa unuia trăită în interiorul sistemului administrativ, cu modificarea legii funcţionarilor publici în sensul de a transforma funcţia publică într-una vocaţională şi nu una de umplutură (în lipsa a ceva mai bun de făcut). Obligaţi prin lege ca angajarea să se facă după probarea de calităţi specifice şi prin verificări psihologice. Cel puţin pentru funcţiile de decizie.

Asiguraţi prin lege stabilitatea reală a funcţionarilor publici, indiferent de cine vine la guvernarea centrală sau locală, şi asiguraţi-le minimumul de siguranţă financiară. Dacă vreţi ca în fiecare zi să fie zâmbitori şi după ora 17.

Domnule ministru, a bon entendeur, salut !