Acum fix patru ani, în seara zilei de 8 august 2013, anunţam public decesul fizic al omului Nicolae Gheorghe, fără să ştiu că va fi începutul cronicii agoniei mortale a unei întregi naţiuni. Şi, pare deja sigur, că va supravieţui propriului popor, aşa cum se întâmplă cu marii vizionari.

Cvasi-necunoscut în România, dar o somitate internaţională cu largă recunoaştere, care a reformat şi revoluţionat gândirea modernă despre politicile pentru rromi, Nicolae Gheorghe murise după ani de uitare şi negare, după ce, în 2007, atât instituţiile internaţionale, cât şi finanţatorii şi statele i-au retras sprijinul. Motivul: devenise un Moise care îşi pierduse poporul pe drumul spre libertatea şi demnitatea din Ţara făgăduită, a laptelui şi-a mierii.  

După 40 de ani de activism pentru drepturile rr/omului, prin cantonarea în bigotism civic şi corectitudine politică, ajunsese în punctul din care plecase, începând cu curajoasa sa disidenţă şi critică a politicilor rasiste ale sistemului comunist românesc (Mărturia unui ţigan, 1982) şi terminând cu articolul radical la adresa statului român post-comunist actual, din The Guardian (România se eschivează de la responsabilităţile sale faţă de rromi, 2010).

N-am fost şi nu sunt un admirator al dogmatismului şi instrumentalizărilor sale strategice, rătăcite într-un idealism postkantian al „dialogului surzilor“ şi alienării, dintre „revoluţia continuă“ freudo-neomarxistă a lui Marcuse şi reforma de reîntoarcere la „societatea deschisă" în versiunea Popper-Soros, ca ruptură dintre formă (structură) şi fond (conţinut), dar - nolens/volens - eşecul său este o ocazie de a nu-i repeta erorile. De altfel, le menţionează el însuşi, cu onestitate, într-un testament spiritual scris în anii (auto)excluderii sale din viaţa publică, cu titlul Rromii - de la victimizare, la emancipare, ca ipoteze de lucru, dacă rromii vor face din libertate şi demnitate obiectivul unei viitoare strategii de luptă împotriva rasismului:

„Obiectivul comun al Mişcării rromilor ar trebui să fie clar: organizarea, mobilizarea... bazată pe continuarea luptei împotriva rasismului.

Or, constatarea este că nu există măcar o definiţie minimală a specificităţii rasismului românesc (derivat din Sclavie şi Holocaust, eugenismul biopolitic românesc centrat pe neam, ca superioritate rasială, primordialism, excepţionalism etc.), deşi nu românii au inventat rasismul! O altă constatare este că statul român recunoaşte constituţional rromii ca minoritate naţională (naţiune cofondatoare a statului român), a creat instituţii de reprezentare (Agenţia Naţională pentru Rromi, Centrul Naţional de Cultură a Rromilor, Birouri Judeţene pentru Rromi etc.), finanţează anual Partida Romilor (hm!) pentru prezervarea şi dezvoltarea identităţii etnoculturale (cetăţeniei culturale), acţiunea afirmativă în educaţie a scos pe bandă rulantă o elită universitară (chiar dacă slab calificată), mai bine de 5.000 de rromi sunt de profesie rromi prin varii instituţii ale statului etc. În pofida acestor evidenţe, lucrurile merg foarte prost, chestiunea rromilor români emigraţi prin statele lumii nu doar că irită cancelariile statelor, dar şi pun chestiunea unei „reprimitivizări“ specifice, ca recădere în trecutul medieval, prin nomadism, contracultură şi refuz al sociabilităţii, anarhie şi neguvernamentalitate etc. A cui e vina?

În Testamentul său, Nicolae Gheorghe identifică o ipocrizie perdantă a politicilor guvernamentale ale statului român, care confundă incult incluziunea nediferenţiată a rromilor în drepturile sociale/cetăţeneşti cu asimilarea, aculturaţia (românizarea) - fapt care-i irită şi pe români şi pe rromi. Cealaltă eroare, tolerată de stat, captiv clientelismului politic, este auto-sabotarea rromilor de către rromi (ţigani), prin transformarea Partidei Romilor într-o agenţie electorală pentru partidele majoritare, fapt care a dus la crearea unor false elite, în care tot felul de lichele şi oportunişti îşi spun unul altuia lideri. Ca şi în Ţiganiada lui Budai Deleanu (1800-1812), urmaşii lor nu-şi asumă un destin colectiv, dar se auto-decimează în lupte intestine pentru putere individuală; nu-şi modernizează tradiţia culturală, ci perpetuează ţigănia, prin practici culturale învechite şi contraculturale (ca exotism, orientalism, bohemianism).

Testamentul are un slogan pe măsură:

Revoltaţi-vă şi veţi fi liberi! Imaginându-mi un astfel de moment, visând la el, aş zice: da, şi eu sunt rrom, am devenit rrom!

Cum Nicolae Gheorghe nu era omul retoricilor, dimpotrivă, anormalitatea acestei rupturi radicale dintre ideal şi real are explicaţii cât se poate de serioase, vizează revolta rr/omului împotriva propriei inerţii sociale, fără de care niciun nou contract social dintre populaţia majoritară şi rromi nu va fi posibil. Nu e doar cazul României, ci al rromilor din mai toate statele europene.

Cum populaţia rromă europeană are dimensiunea populaţiei unui stat de mărime medie, iar ghetoizarea nu poate fi o soluţie, în noul context al morţii relativismului şi in/corectitudinii politice, impunerea responsabilităţii sociale va forţa rromii să iasă din cultura rezistenţei la schimbare (cultura sărăciei) şi exploatarea nişelor de supravieţuire alternative, să înceapă modernizarea stilului de viaţă şi practicilor culturale şi economice. Dezamăgită, marea masă a rromilor a preferat să abandoneze Mişcarea de emancipare a rromilor, dar fuga este doar o fugă de libertate, o desolidarizare care fragmentează puterea unui popor de a-şi normaliza identitatea. Ostracizarea rromilor, deşi nedreaptă, în principiu, va continua, până ce rromii îşi vor asuma ei înşişi rolul schimbării sociale, pentru a nu mai fi reprezentati, stereotip, de elitele oportuniste şi de un underground al vechilor mentalităţi ţigăneşti“.