Cel care pleacă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cu lacrimi în ochi şi cu acel Dragă, Stolo! devenit cel puţin la fel de celebru precum Mircea, fă-te că lucrezi!, dar cu diferenţa că apelativul are corespondent în realitate în vreme ce imperativul a fost doar o făcătură vadimistă, Traian Băsescu intra pe 2 octombrie 2004 în cursa prezidenţială.

Şansele lui de reuşită păreau foarte mici, controlul exercitat de contracandidatul lui Băsescu, Adrian Năstase, prim-ministru în funcţie şi şef al PSD, partid-stat, asupra mai tuturor instituţiilor de bază ale României, dar şi asupra majorităţii organelor de presă se situa foarte aproape de absolut.

Cu toate acestea, Traian Băsescu a devenit preşedinte. Miracolul s-a repetat aidoma în 2009, însă de data aceasta nu mai e chiar foarte sigur că reuşita s-a datorat în exclusivitate votului popular. Cel ce obţinea al doilea mandat prezidenţial la capătul unei nopţi cu accente patetic-caragialiene şi curioase răsturnări de situaţie a avut grijă să folosească primii cinci ani petrecuţi la Cotroceni şi în folos propriu, reuşind să îşi subordoneze multe dintre instituţiile Statului care altminteri ar fi trebuit să fie independente.

Acum zece ani Traian Băsescu devenea al treilea preşedinte ales din istoria României fără ca cei ce i-au dat votul să ştie prea bine de ce o fac. Programul noului şef al Statului era incert, lupta împotriva corupţiei, independenţa justiţiei, reformarea Statului excesiv de greoi şi de birocratic, condamnarea comunismului – adică temele pe care şi-a construit discursul ceva mai încolo Traian Băsescu- fiind ori neclar, ori defel formulate. Băsescu vorbea, e drept, despre existenţa unui „sistem ticăloşit” pe care făgăduia să îl elimine de îndată ce va ajunge la Cotroceni. Recurgând la tehnica trasului în ţeapă. Sistemul ticăloşit era o realitate, el se confunda în ochii multor români cu însuşi Adrian Năstase, iar votul dat de aceştia lui Traian Băsescu a avut semnificaţia unui „gata, ajunge!”.

Preşedintele nou ales i-a înţeles rapid semnificaţia, a perceput corect mesajul Consiliului European care în iarna lui 2004 s-a dovedit extrem de preocupat de îngrijorătoarea creştere a corupţiei din ţara noastră şi care condiţiona aderarea României la UE de stoparea acesteia. Traian Băsescu a avut intuiţia de a sugera, dacă nu cumva chiar de a impune cooptarea în guvernul alianţei DA a Monicăi Macovei, în pofida faptului că în acelaşi guvern figurau şi reprezentanţii, şi supuşii marelui corupt Dan Voiculescu. Unii dintre ei se pregătesc acum, asemenea patronului lor, pentru ani grei de închisoare. Patru ani mai târziu acelaşi Traian Băsescu ticluia un guvern PDL-PSD, indiciu limpede că nu morala era principala lui preocupare.

 În 2004, 2005, 2006, preşedinteleTraian Băsescu i-a lăsat mână liberă noului ministru al Justiţiei, l-a apărat cât a putut de ingerinţele prim-ministrului Călin Popescu-Tăriceanu, adept al unei justiţii selective şi supravegheate politic. Monica Macovei a profitat de libertate, a valorificat-o, a creat DNA, l-a numit în fruntea acestuia pe inflexibilul Daniel Morar pe care Traian Băsescu l-a apărat ori de câte ori era în pericol să fie dat afară.

E drept, pe toată perioada cât a fost şef al DNA, dl. Morar a evitat să se ocupe, cu excepţia notabilă a cazului Monica Iacob-Ridzi, de apropiaţii preşedintelui, apropiaţi despre care mai toată lumea ştia că nu sunt tocmai imaculaţi. Mai puţin controlabila de la Cotroceni Laura Codruţa Kövesi, ajunsă şefă a DNA ca urmare a pactului de coabitare Băsescu-Ponta, a făcut ceea ce trebuia să facă, iar astăzi mulţi dintre cei cu trecere pe la dl. Băsescu, inclusiv membri ai familiei sale, fiice, gineri, fraţi, au serioase probleme cu justiţia.

Un indiciu că dl. Băsescu nu a fost tocmai perfect, aşa cum s-a autodefinit mai în glumă, mai în serios, că nu are nici un rost să îl transformăm într-un mit şi că dacă acest mit totuşi există el e unul toxic şi prezintă încă de pe acum numeroase semne de fisură. Nu e exclus ca demitizarea să fie încă şi mai pronunţată în lunile şi anii care vin.

Am dat şi am insistat asupra exemplului de mai sus pentru a spune că în timpul celor două mandate ale sale Traian Băsescu şi-a formulat proiecte multe şi mari, însă a dus până la capăt foarte puţine dintre ele. I-a trebuit mult, foarte mult până să se hotărască să condamne comunismul, a avut pentru asta nevoie de un raport pe care l-a citit de la tribuna Parlamentului în condiţiile cunoscute. Nu ştiu dacă chiar a crezut în spiritul acelui raport sau el a fost pur şi simplu un exreciţiu de imagine. Ştiu un singur lucru. Că respectiva condamnare  a avut, din păcate, urmări practice extrem de puţine. Puţini, foarte puţini înalţi demnitari comunişti ori dintre marii securişti  de odinioară au fost deranjaţi de la afacerile lor, nici unuia nu i s-a ajustat măcar cu o centimă pensia, în pofida faptului că toţi românii ştiau că aceasta are un cuantum sfidător la adresa celorlaltor categorii de pensionari. Pentru această lipsă de acţiune a fost invocată inexistenţa cadrului legislativ. Care putea fi oricând creat numai voinţă politică să fi fost în anii în care PDL, partidul controlat de Traian Băsescu, făcea ce voia în Parlament.

Reformarea Statului a fost şi ea parţială, debirocratizarea insuficientă, reformarea clasei politice inexistentă, pretinsa salvare a României de la dezastrul crizei s-a făcut pe seama celor cu salarii mici, în vreme ce lefurile din marile companii de stat au rămas neatinse. Operaţiunea a avut drept urmări deprofesionalizarea unor instituţii- cheie (succesorul d-lui Băsescu, dl. Klaus Johannis dă în cartea sa Pas cu pas exemple concrete din primăria Sibiu) şi creşterea micii corupţii. Dialogul cu populaţia a fost precar, preşedintele nu a ştiut ori nu a vrut să negocieze cu cetăţenii, aceştia aproapecă nu l-au interesat ca indivizi, fapt vizibil şi din expunerea făcută cu ocazia întâlnirii cu presa de sâmbătă, 20 decembrie. Dl. Băsescu s-a comportat nu dictatorial, ci autocratic, a făcut mereu paradă de omniscienţa sa ca şi de voluntarismul său, a vorbit despre sine la persoana a treia, cu suspectă religiozitate.

Traian Băsescu şi-a aservit serviciile secrete, efectivele acestora au crescut fără vreo justificare reală, tot la fel cum şi-a aservit şi unele medii de informare. Şi nu e vorba doar de medii cu capital privat, precum cotidianul Evenimentul zilei sau postul de televiziune B1tv, ci şi de TVR care, în perioada tandemului Alexandru Lăzescu-Rodica Culcer, a devenit în chip declarat televiziunea de casă a preşedintelui. Un întreg canal, TVR Info, a fost restructurat şi infiltrat cu ziariştii verificaţi şi agreaţi de tandemul în cauză, cu colaboratori recrutaţi tot de la Evenimentul zilei, chiar dacă postul sus-numit nu avea acoperirea bugetară necesară. O mare parte din actualul deficit al TVR îşi află originea în această operaţiune de nimeni decontată.

În alegerea colaboratorilor, Traian Băsescu a comis adesea greşeli impardonabile, mulţi dintre cei pe care a mizat dovedindu-se lipsiţi de substanţă ori de calităţi reale şi imorali cât cuprinde. Cazul Alina Bica dublat de cazul Elena Udrea reprezintă doar vârful icebergului. Felul în care dl. Băsescu s-a comportat în trecuta campanie pentru alegerile prezidenţiale, partizanatul său sentimentaloid a fost de un subiectivism atroce, aruncându-l pe preşedinte în derizoriu.

Politica externă a ţării, în desenarea căreia preşedintelui îi revin atribuţii majore, nu a fost una spectaculoasă prin raportare la un orizont de aşteptare tradiţional. Traian Băsescu nu a avut parte de o vizită de stat în Statele Unite, nu a avut parte nici de onoruri pe peluza din faţa Casei Albe, nici de covor roşu. Dl. Băsescu nu a avut ocazia de a-i primi la Bucureşti pe marii conducători ai Lumii. Însă, cu ocazia întâlnirilor internaţionale la vârf, Traian Băsescu nu a fost tratat şi nu s-a comportat ca un marginal, aşa cum au încercat să o demonstreze prin montaje mincinoase Antenele felixiene. Când dl. Băsescu a preluat primul său mandat prezidenţial România de abia fusese admisă în NATO. Astăzi ţara e percepută ca un  membru important al Alianţei de care e nevoie având în vedere poziţia sa geo-strategică, dar şi stabilitatea sa incontestabilă. Baza anti-rachetă de la Deveselu, parteneriatul strategic cu SUA înseamnă  succese incontestabile ale preşedintelui.

Traian Băsescu a fost perceput atât de Joe Biden, cât şi de Angela Merkel drept omul Occidentului într-o ţară de frontieră a Europei. E drept, această percepţie i-a slujit şi d-lui Băsescu personal în obţinerea sprijinului extern de care s-a bucurat cu ocazia referendumului de demitere din vara anului 2012. Intuind că Crin Antonescu sau Victor Ponta sunt nesiguri, oscilanţi, chiar lipsiţi de fermitate, oricum mai răi decât Traian Băsescu, mulţi lideri occidentali l-au sprijinit pe preşedintele suspendat să rămână la Cotroceni, iar atitudinea categorică a acestuia în problema conflictului Federaţia Rusă versus Ucraina le justifică opţiunea.

Pentru ca nu cumva dl. Băsescu să lăcrimeze, să sufere prea tare ori să se simtă însingurat în ziua plecării de la Cotroceni unii români, pretins mai omenoşi şi mai recunoscători din fire, au proiectat o manifestaţie de sprijin. Cu siguranţă, nu voi lua parte la ea. Nu merită. Nu se merită.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite