2016 – România în pericolul narativelor nedemocratice

A început de toamna. Greva transportatorilor, a medicilor, a judecătorilor, a angajaţilor din penitenciare, scandaluri de corupţie şi anticorupţie, doctorate presupuse plagiate, atacuri menite să sfărâme credibilităţi. O panoramă demnă de Judecata de Apoi a lui Hieronymus Bosch.

Pentru majoritatea dintre cei surprinşi în această imagine, schimonoşenia feţelor exprimă distanţa dintre aşteptări ascuţite de timpul trecut de la marea poveste a guvernului tehnocrat şi rezultatele concrete, destinate prezentului şi buzunarului (nu vă bateţi joc de buzunar căci toţi muncim şi pentru el).

După ce s-au fript cu o dreaptă cleptocrată şi cu o filosofie socială demnă de secolul XIV-lea, pendula socială a luat-o spre stânga. Nelăsând-o să-şi ducă la bun sfârşit proiectul de a da înapoi beneficiile sociale, dreapta s-a grăbit a pune mâna pe organizarea socială.

Dar cei lipsiţi de înţelegerea profundă a mecanismelor şi proceselor sociale, cei care se grăbesc a pune mâna pe putere, la fel ca şi cei ce stăruie să o păstreze în pofida vremurilor, au de plătit un preţ mare.

Şi iată cum, la fel ca soldaţii din cazarmă în prima permisie după jurământ, dreapta puse degrabă mâna pe direcţie, de data asta în forma mascată a marii promisiuni tehnocrate. Lapte şi miere, resetare, profesionism, reformă morală, europenism, liberschimbism... Asta au spus în subtextul primului program de guvernare tehnocrată (ca scurt memento este semnificativ să readucem în memoria cititorului faptul că de la bun început sănătatea a fost o prioritate a Guvernului Tehnocrat, cu patrăţele şi chiloţei ce l-au făcut invidios până şi pe Brad Pitt şi a continuat cu un ministru serios cu tradiţii de familie în domeniu).

O ţară nu se poate conduce cu xls-uri. Au încercat şi alţii şi a fost un eşec

Venită nu prin alegeri, ci prin voinţa străzii, marea narativă tehnocrată a promis precum Buddha, să repare nedreptăţile cele mai intime resimţite de inimile românilor. Şi iată că „trecut-au ani, ca norii lungi pe şesuri” şi o parte a românilor care sperau ca măcar tehnocraţia să nu mai folosească tertipurile propagandei cu presupoziţia „ceilalţi sunt de vină”, ci să treacă la a îndrepta răul din societate, s-au văzut în faţa unui guvern la fel de PR-istic ca toate de până la el. Cu claxonul turat la maxim prin avioane la clasa a doua, cu intrarea şi ieşirea pe la VIP ca mai toţi dintre noi, Guvernul Tehnocrat încearcă să-şi facă modele din birocraţi de bună credinţă, dar lipsiţi de orice viziune şi empatie cu propriul popor (poate vă mai aduceţi aminte de Războiul Stelelor şi destinul conducerii birocrate!!!). Oameni buni, o ţară nu se poate conduce cu xls-uri. Au încercat şi alţii şi a fost un eşec. A conduce e mai greu decât a comanda.  

Nelucrarea şi lipsa de curaj a guvernării i-a împins la vechiul şiretlic al propagandei. Astfel, singura naraţiune care mai rămăsese neîncercată de Mioriţa, guvernul desprins de partide, cu o susţinere abstractă până la ecuaţiile riemanniene, a eşuat precum Ieremia cel cu oiştea.

O bună parte a românilor, dezamăgită de eficienţa narativei tehnocrate, a migrat încet, dar sigur, către cealaltă narativă salvaţionistă: naţionalismul. Parcă cineva a frecat lampa lui Aladdin şi a scos deliberat Jinni (un jinni femeie, capricioasă, dar mereu prezentă deasupra apelor) din ea fără a avea ştiinţa sau puterea de a o dresa.

Jinniul naţionalismului n-a fost capturat de birocraţi, ci de băieţii „care ştiu cu mingea” din curtea şcolii. Unii dintre ei populari în gaşca lor, băieţii celei de-a doua narative prezintă o altă realitate. La fel de dureroasă. Nu resetare, nu europenizare, nu profesionalizare. Lupta împotriva globalizării, nedreaptă şi insidioasă, care are ca efect subţierea shaormei româneşti, ca la Dristor sub cuţitul implacabil al ocultei soros-iste. De parcă au supt la sânul mamei lui Hugo Chavez, uită să arate beneficiile investiţiilor străine, ale securităţii oferite de parteneriatul strategic, ale banilor europeni, ale pieţelor globale (căci atunci când dânşii au avut manşa naţională nu am auzit de vreun program Romania Go Global).

Această a doua narativă are un subtext la fel de nefericit. Rupe din realitate doar fragmentele care-i slujesc, folosind o nemulţumire corectă a mediului de afaceri autohton, dar greşeşte cănd dă să atingă ţinta. Problema nu e sa dăm la o parte multinaţionalele ca să le punem pe ale noastre la primire. Problema e să avem condiţii egale de operare, finanţare (câte bănci româneşti mai sunt în sistem fără gheaţă la conducere???) şi mai ales egalitate în faţa statului.

Singura soluţe este ca cele două mari partide să integreze în modul lor de acţiune reacţia la simptomele reclamate de societate.

Între cele două narative, una a perfecţiunii tehnice care exclude votul popular şi alta a ţărişoarei noastre condusă de străini împotriva românilor, chiar dacă ficare poartă crâmpeie de simptomatologie reală pentru modul în care ne este condusă ţara, există de fapt un semn egal. Egalitatea cu pericolul reîntoarcerii la antidemocraţie.

Singura soluţe este ca cele două mari partide să integreze în modul lor de acţiune reacţia la simptomele reclamate de societate. Da, este o problemă de profesionalizare a actului de conducere şi da, companiile româneşti nu sunt tratate egal cu cele străine în România. Dar răspunsul trebuie să fie democratic şi să treacă prin alegeri.

Nu putem spera decât că dezvrăjirea miracolului guvernului tehnocrat şi a celui rrromânesc va duce la o maturizare a societăţii româneşti. O acceptare a eforturilor personale în societate, o acceptare a evoluţiilor graduale. Magia este bună la circ. Pentru copii. Sau în istoria religiilor când este tratată cu instrumente hermeneutice. Dar să crezi că în magia perfecţiunii este doar o proiecţie a frustrărilor cum că viaţa ţi se-mbunătăţeşte prea încet şi că vina pentru asta o poartă exclusiv cei care conduc.