Un privilegiu de zile mari Radu Lupu şi Daniel Barenboim pe scena mare a Festivalului enescian
0
Un tandem inegalabil! Rar îi poţi întâlni pe aceeaşi scenă. Iar miracolul acestei întâlniri sporeşte aura de spiritualitate a evenimentului petrecut duminică – de asemenea luni seara - pe marea scenă a Festivalului, în debutul acestuia.
Este miracolul muzicii, miracol hrănit din zestrea unei înţelepciuni iradiante însoţite de bucuria de a dărui, aspecte ce întreţin magia însăşi a artei lui Radu Lupu, a artei lui Daniel Barenboim. Astfel cultura, muzica, ating limitele sacralităţii.
Cultura, muzica, la graniţele sacralităţii
Aşa a fost acel Andante, partea centrală a Concertului nr.4, în sol major, de Beethoven, acea juxtapunere a celor două forţe fundamental diferite, opoziţie pe parcursul căreia identitatea spiritului celui înalt se impune prin însăşi prezenţa acestuia, în afara confruntării propriu-zise ce devine inutilă. Limpiditatea sunetului pianistic vizează altitudini celeste. Este o interpretare originală a momentului, o interpretare ce îi aparţine lui Radu Lupu. La cererea insistentă a publicului a oferit drept supliment acel Adagio cantabile în la bemol major, din Sonata Patetica, moment cu care, se poate spune că artistul se identifică în cea mai înaltă măsură. Dat fiind echilibrul olimpian al zicerii, penetrarea cutelor celor mai intime ale textului, dată fiind valoarea de comunicare a sunetului drept act al adresării.
Doi bijutieri ai artei muzicale
Aşezaţi faţă în faţă, la două piane, Radu Lupu şi Daniel Barenboim – acesta din urmă inclusiv în calitate de conducător al ansamblului, devin preţioşi artizani ai unei uimitoare versiuni a Concertului în mi bemol major; a fost miracolul unor veritabili bijutieri ce construiesc împreună ţesătura unui adevărat filigran sonor. Au făcut-o cu uimitoare bucurie cedând unul altuia iniţiativa adresării într-un context ludic stăpânit cu eleganţă, cu solară claritate. S-au întâlnit pe teritoriul comun al muzicii iluminate de o cordialitate ce devine cuceritoare fiind înnobilată de natura şăgalnică a unui spirit alert….
Radu Lupu, marele artist al epocii sale
De câteva decenii, Radu Lupu este unul dintre artiştii cei mari ai sfârşitului de secol XX, ai începutului de secol. Nu spectaculozitatea jocului pianistic este cea care este revelatoare. Ci natura spirituală înseninată, echilibrată, a adresării. Am în vedere simplitatea acesteia, aspect la care se ajunge în baza unor succesive decantări în timp, decantări în spaţiul culturii, al experienţelor spirituale personale, etape pe parcursul cărora sunt lăsate de-o parte zonele sonore periferice, pentru a ajunge la muzica cea adevărată. In anii ’60 cucerea laurii Concursului Internaţional George Enescu; prezentase, printre altele, Sonata în fa diez minor a maestrului. Am fi avut bucuria de a o fi audiat şi astăzi, în programul recitalului ediţiei actuale a Festivalului.
Daniel Barenboim…O conştiinţă vie a timpului nostru
L-am întâlnit în multe rânduri pe diferitele meridiane ale muzicii, inclusiv la Bucureşti. Este un mare artist, este o mare conştiinţă a timpului nostru. A avut puterea şi perseverenţa de a fi înfiinţat şi condus acel colectiv orchestral al tinerilor muzicieni din Orientul Apropiat, încercând a aplana animozităţile inter-rasiale din zonă pornind de la nivelul educaţional al celor tineri şi foarte tineri. A făcut-o, o face prin intermediul muzicii, acest limbaj al comunicării universale; o face în felul său, cu propria sa pricepere şi putere, inclusiv la Ramalah, în teritoriile palestiniene acolo unde a înfiinţat o grădiniţă muzicală destinată copiilor locului. Este un idealist, în felul său un solitar care visează cu ochii larg deschişi spre viitor. Prin muzică, către cei tineri, către publicul larg pe care îl cucereşte de la primul contact.
De fiecare dată în calitate de pianist, de dirijor, de solist concertist şi, concomitent, de conducător al ansamblului…
Daniel Barenboim rămâne muzicianul unei dominări totale, necondiţionate, a discursului muzical. De cele mai multe ori acest lucru îi reuşeşte. O face cu credinţă, cu aplicaţie. Aşa cum s-a întâmplat acest lucru pe parcursul celei de a doua Simfonii datorate englezului Sir Edward Elgar, un mare opus simfonic al sfârşitului de ev romantic, moment a cărui semnificaţie depăşeşte graniţa dintre secole; este o lucrare ce păstrează la nivel macro structurile simfoniei clasico-romantice dar devine poemul extins al unor avataruri ce ilustrează turmentările interioare ale unui spirit continuu neliniştit. Luptător al cauzelor aflate deseori în derivă, Barenboim are un motiv special de a se apropia de această structură poematică. Infruntând riscuri enorme, Elgar a rezistat în calitate de minoritar catolic în mijlocul unei majorităţi în parte ostile. Pe ansamblu, lucrarea s-a dovedit a fi cel mai împlinit moment al celor două seri de muzică; a dispus de un impresionant relief expresiv temeinic fasonat şi susţinut pe parcursul a unei ore de muzică; nu realizezi cum se scurge acest timp dată fiind densitatea evenimentelor acţiunii, un adevărat scenariu căruia Barenboim îi conferă carnalitate, îi conferă viaţă.
Berliner Staatskapelle este orchestra simfonică a operei celei mari din capitala federală a Germaniei,
un organism artistic de multiseculară tradiţie. N-aş spune că tocmai acesta ar fi motivul pentru care Poloneza din opera Eugen Oneghin de Ceaikovski, sau Valsul trist al lui Sibelius, paginile verdiene, cele două prelucii ale operei Taraviata, Uvertura la opera Vecerniile siciliene, momente oferite în plus, la cererea publicului, au cunoscut versiuni de referinţă. Cred că Barenboim nu priveşte orchestra drept un mecanism perfect, docil, ci ca un organism perfectibil… pe care – iată! - îl conduce de peste două decenii. Căci, fără a fi unul dintre marile ansambluri simfonice actuale, orchestra berlineză a operei celei mari este un organism perfect funcţional a cărui disponibilitate rămâne utilă inclusiv în domeniul simfonic şi cel vocal-simfonic.
O bună colaborare cu corul Filarmonicii bucureştene.
Cele Patru piese sacre de Giuseppe Verdi, lucrare ce aparţine maturităţii târzii a autorului, au constituit o reuşită demnă de această nobilă cauză, anume colaborarea dirijorului, a colectivului operei berlineze, cu ansamblul Corului Academic al Filarmonicii bucureştene, condus de maestrul Iosif Ion Prunner.
Suntem îngrijoraţi pentru viitorul Festivalului!
Şi totuşi, bucuria acestui început a fost agrementată şi de îngrijorări, de întrebări fireşti, de răspunsuri ne-lămuritoare expuse pe parcursul celor două conferinţe de presă care au precedat deschiderea Festivalului, conferinţă de presă şi discursuri susţinute de câţiva dintre oficialii manifestărilor.
Ingrijorător a fost acel statement formulat la scenă deschisă de Barenboim însuşi, scandând
„Festivalul Enescu, veşnic!”
Este o credinţă? Este un avertisment? O nelinişte?
Nu pot să nu constat, nu există o poziţie oficială emisă de stat, de guvern, faţă de Festivalul Enescu, de viitorul acestuia. Trebuie exprimată o asemenea poziţie ? Desigur! In condiţiile actuale. Căci sunt cunoscute precedentele în parte fericite, în parte nefericite, legate de istoria de 55 de ani a Festivalului enescian al muzicii.
A fost înfiinţat, promovat şi exploatat drept instrument al propagandei unui regim politic care căuta a-şi încropi o anume legitimitate. Observând partea muzicală, artistică, câştigurile pentru publicul românesc au fost imense! O demonstrează suita imprimărilor discografice produse de Societatea Română de Radiodifuziune, imprimări live în variantă CD care reiau concertele primelor două ediţii ale Festivalului, cele ale anilor ’58 şi ’61.
Festivalul enescian al muzicii, o instituţie publică susţinută din bani publici.
A fost, a rămas şi trebuie să rămână o instituţie susţinută din bani publici. Iar parteneriatul public-privat nu poate fi decât bine-venit. Chiar dacă instituţia mecenatului nu are la noi o importantă tradiţie.
In mod cert, istoria ultimelor două decenii, a ultimelor zece ediţii, a adus o nouă atitudine publică, o nouă percepţie, faţă de această importantă manifestare. Festivalul a devenit un veritabil brand de ţară. A devenit un preţios bun public, o poartă către lume pentru muzica enesciană, pentru valorile ţării. Este firesc să cunoaştem poziţia oficială faţă de instituţia Festivalului şi Concursului Internaţional George Enescu. Sper că nu va întârzia să apară. Căci la casele cele serioase contractele artistice se încheie cu doi, cu trei ani înainte!
Materialul a fost anterior publicat în România Literară
Se încarcă comentariile...
