În Franţa, scandalul literar al începutului de an 2018 e legat de reeditarea (sau nu) de către Gallimard a pamfletelor de propagandă nazistă scrise de Céline în anii 1940. Literaţi, filozofi, universitari s-au împărţit în două tabere: sunt ele "obiecte istorice" cu valoare documentară şi atunci e nevoie de o ediţie critică serioasă în condiţiile în care pe internet oricum există ediţii pirat de vânzare, sau mai bine le ignorăm în continuare (care e urgenţa de a le publica?) evitând ca prin republicarea lor să devină atractive şi respectabile? Dincolo de faptul, destul de ironic, că polemica le face oricum atractive, şi odată cu decizia de ultimă oră a editurii Gallimard, în urma scandalului, de a nu le mai publica într-un viitor apropiat, e de remarcat că prin cearta în jurul abominabilelor sale texte de propagandă nazistă imaginea lui Céline în spaţiul public francez are parte de o reîntregire răspicată: a-l admira doar pe genialul scriitor care a scris „Moarte pe credit”, refulând blestematul său antisemitism înseamnă a-l rupe în două, a crea un scriitor care nu există.

O spune, între alţii, scriitorul şi eseistul Yann Moix în Le Monde des livres din 12 ianuarie: „nu există doi Céline: nu există în această poveste decât complexitatea unui scriitor, care ne aminteşte că geniul nu e în mod automat contrariul răului absolut, şi că poate fi deodată ticălosul fără nicio scuză şi cel mai mare creator al timpului său.”

Mutatis mutandis şi păstrând proporţiile, noua vâlvă trimite la cazul Vintilă Horia şi la patima cu care şi românii se raportează la trecut si la scriitorii încercaţi de demonii nazismului. În octombrie 2017 un amplu colocviu ştiinţific a dedicat o zi de studiu scriitorului Vintilă Horia, cu participarea internaţională a unor universitari, scriitori, academicieni. La prima ediţie a Colocviul Internaţional „Exipora 2017. Exilul românesc, diaspora şi cultura naţională”, care a avut loc la Mediaş, academicianul Eugen Simion a admis că "un om este suma evoluţiilor lui”, nu e fotografia unui moment şi că ar fi timpul să depăşim "bocetul general" sau "reflexul pamfletului" pentru a fi capabili să regândim literatura exilului.

Exipora 2017

Prima ediţie a Colocviul Internaţional  „Exipora 2017. Exilul românesc, diaspora şi cultura naţională”, de la Mediaş, a propus sesiuni de comunicări ştiinţifice dedicate operei şi activităţii a două dintre personalităţile exilului românesc: scriitorul Vintilă Horia (1915-1992), autor al unei trilogii a exilului (Premiul Goncourt pentru romanul "Dumnezeu s-a născut în exil", 1960), şi lingvistul Eugeniu Coşeriu (1921-2002), savant supranumit "Titanul din Tubingen", vorbitor de 11 limbi.

Dacă între cei doi mă voi opri asupra modului în care s-a discutat despre Vintilă Horia la acest colocviu organizat excepţional de doi profesori de limbă şi literatură română din Mediaş, Ligia şi Attila Csiki, este tocmai pentru că personalitatea acestuia stârneşte încă destule controverse, reprezentative pentru felul înverşunat în care ne raportăm la trecutul cultural din interiorul şi din afara graniţelor naţionale.

Pe lângă ideile puse în dezbatere la sesiunile de comunicări, perspectiva adusă de cele două convorbiri pe care vi le propun încearcă o lărgire a contextului şi o problematizare a necesităţii de a judeca cazul Vintilă Horia prin situarea în epocă, fără a oculta nicio faţetă, şi prin recurgerea sistematică la operă. Veţi găsi în cele ce urmează analiza academicianul Eugen Simion, cu privire la receptarea azi a scriitorilor din generaţia anilor 1930, dar şi amintiri despre Vintilă Horia în convorbirea cu cel care l-a cunoscut, scriitorul şi poetul Aquilino Duque, laureat al Premiului  naţional de literatură din Spania, în 1975.

De asemenea, pentru prima dată în România, Cristina Horia, fiica cea mică a  scriitorului, evocă ultimele zile de viaţă ale lui Vintilă Horia departe de ţară, şi emoţia de a vedea maşina de scris a tatălui, mobilele din biroul său, manuscrise şi fotografii întorcându-se „acasă”, la Muzeul exilului de la Craiova, graţie importantei sale donaţii.

Context. Scandalul Goncourt

Poetul şi prozatorul Vintilă Horia (foto dreapta), născut Caftangioglu, a văzut lumina zilei la 18 decembrie 1915, în localitatea Segarcea, din judeţul Teleorman. După o viaţă de exil, pe mai multe continente şi-n mai multe limbi - franceză, italiană, spaniolă şi română -, dedicată creaţiei literare şi studiului literaturii ca tehnică de cunoaştere, Vintilă Horia s-a stins din viaţă la Madrid, pe 4 aprilie 1992, la vîrsta de 77 de ani. Nu şi-a mai văzut niciodată ţara unde Tribunalul Poporului îl condamnase în 1946 pentru „crime de război” ca semnatar al unor articole de propagandă  fascistă.

A peregrinat prin Italia, Argentina, Spania şi Franţa - ţară unde în 1960 editura Fayard i-a publicat romanul Dieu est né en exil, scris direct în limba franceză, cu o prefaţă semnată de Daniel Rops de la Academia Franceză. Distins cu prestigiosul premiu Goncourt, autorul a fost antrenat fulgerător  într-un scandal de presă, orchestrat de autorităţile comuniste şi securitatea de la Bucureşti, ca urmare, după mărturiile lui Vintilă Horia şi ale scriitorului Jacques Robinchon, a refuzului scriitorului român de a onora o invitaţie la Ambasada Română din Franţa. Trecutul calificat drept „profascist“ al lui Vintilă Horia, apare pe prima pagină a ziarului L’Humanité, dosar reluat apoi de Les Lettres françaises şi de Le Figaro. Propaganda defăimătoare orchestrată la Paris de Mihail Ralea se baza pe citate din articolele de tinereţe ale lui Vintilă Horia apărute în publicaţia de propagandă naţional-socialistă „Sfarmă-Piatră“. Scandalul şi strategiile sale manipulatoare au fost analizate de mai mulţi autori, precum Monica Nedelcu, (în „El Goncourt: Un coup de tonnerre/ Goncourt: o lovitură de trăsnet“, 1989, Madrid) sau de Marilena Rotaru care a studiat Dosarul Vintilă Horia în Arhivele Securităţii (în „Întoarcerea lui Vintilă Horia“, Ideea, 2002.)

Istoria premiilor Goncourt reţine pentru anul 1960: „prix attribué à Vintila Horia et non décerné à cause du passé politique de l'auteur, inopinément révélé“ („premiu atribuit lui Vintilă Horia şi nedecernat, din cauza trecutului politic al autorului, revelat în mod neaşteptat“.) Ce reţine însă istoria literaturii şi culturii române din literatura exilului? În ce măsură criteriile extraliterare aplicate marilor exilaţi – Eliade, Cioran, Vintilă Horia, etc – sunt pertinente în vederea stabilirii valorii operelor lor?

O dilemă: est-etic sau estetic?

La colocviul "Exipora" de la Mediaş, academicianul Eugen Simion a admis că "un om este suma evoluţiilor lui”, nu e fotografia unui moment şi că ar fi timpul să depăşim "bocetul general" sau "reflexul pamfletului" pentru a fi capabili să regândim literatura exilului. Eugen Simion crede că e nevoie de un nou concept, cel de "literatură migrantă" pentru a-i desemna pe scriitorii care intră cu opera lor într-o altă cultură şi o altă limbă – aşa cum a fost şi cazul lui Panait Istrati – dar nu intră cu mâna goală, ci trag după ei fantasmele culturii de origine. Dacă academicianul recunoaşte că se afirmă azi o nouă generaţie de critici români, precum Mihai Iovănel (autor al Ideologiile literaturii în post-comunismul românesc, 2017), pentru care criteriul estetic nu este suficient, ideologia fiind totdeauna prezentă la disecţia literaturii, Eugen Simion se aşază explicit de partea lui Eugen Lovinescu, cel care afirmă că „între ideologie şi artă, arta câştigă”. Pe acest fond profund dilematic, care poate fi rezumat preluând o formulă celebră a Monicăi Lovinescu - „est-etic sau estetic” -,  universitari şi cercetători precum Pompiliu Crăciunescu, Georgeta Orian sau Mihaela Albu au recurs programatic la opera lui Vintilă Horia, pentru a analiza mai ales tulburătoarea temă a exilului.

Vintilă Horia, un „nomad imobil”

Pompiliu Crăciunescu îl numeşte pe Vintilă Horia (foto stânga) un „nomad imobil”, „statornic” unor valori esenţiale interioare, dar nu şi „static”, cu o trimitere inedită la poetul portughez Fernando Pessoa, pentru care „ca să călătoreşti, e destul să trăieşti”.

Georgeta Orian a analizat poemul dramatic Torţa, inclus de Vintilă Horia în primul său volum de autor în exil, A murit un sfânt: „Grupate în trei cicluri, corespunzând la tot atâtea etape ale exilului scriitorului (vieneză, italiană, argentiniană), versurile trec în revistă o gamă variată de trăiri: de la respiraţia iminentă a războiului, trăită între zidurile vieneze, la regăsirea ecumenică de la Florenţa şi Assisi şi apoi la nefireştile meleaguri argentiniene, care-i dau senzaţia de... răsturnare: tot ce trece de Ecuator e «cu capul în jos», deci scriitorul trăieşte un exil la puterea a doua. Despărţirea de Europa, un spaţiu familiar, e percepută ca o moarte lentă”, e de părere Georgeta Orian. Autoarea a evocat aspectul emoţionant al primului volum din exil al lui Vintilă Horia – care îşi presimţea şi se îndrepta spre un destin de supravieţuitor prin cultură: alcătuit din „texte bătute la maşina de scris şi prinse în capse între două coperte”, volumul a apărut la editura cu nume simbolic „Cartea pribegiei” din Buenos Aires, în 1951.

Mihaela Albu a decorticat cele şase volume de poezie, trei publicate în ţară - Procesiuni, 1937, Cetatea cu duhuri, 1939 şi Cartea omului singur, 1941- şi alte trei în exil - A murit un sfânt, 1952, Jurnal de copilărie, 1958, şi Viitor petrecut, 1976 -  urmărind evoluţia motivului singurătăţii, singurătatea celui care „va fi uneori numit extranjero, şi care va scrie cu literă împrumutată”.

Invitat la Mediaş, scriitorul şi poetul spaniol Aquilino Duque, prieten al lui Vintilă Horia, a argumentat maturitatea artei literare din romane, înţelese ca nişte constelaţii de simboluri pentru a vehicula mari idei. În celebrul „Dumnezeu s-a născut în exil” premiat cu Goncourt, viaţa de exilat a poetului Ovidiu la Tomis e o presimţire a creştinismului, iar arta romanului pare a fi, la Vintilă Horia, o tehnică a cunoaşterii, ca o „căutare a propriului Graal într-un Ev Mediu al spiritului.”

În conferinţa „Nechifor Crainic şi Vintilă Horia – lumini şi umbre”, filozoful Basarab Nicolescu (foto dreapta) a dezvăluit două scrisori între cei doi, din fondul de corespondenţă donat de fiica scriitorului, Cristina Horia, Bibliotecii Aman din Craiova şi recent înfiinţatului Muzeu al exilului românesc: în mai 1972, Nechifor Crainic îl invita pe Vintilă Horia să colaboreze la revista de propagandă comunistă "Glasul patriei", condusă de George Ivaşcu, unde de altfel fostul director al Gândirii, după 15 ani petrecuţi în închisorile comuniste, acceptase să semneze numeroase articole infame despre scriitorii exilului. Refuzul lui Vintilă Horia a fost categoric: „nu am să mă justific faţă de nimeni aici pe pământ, fiind ceea ce se cheamă un om liber, conştient de preţul infinit al propriei lui libertăţi.”

Comunicările diverse şi dense au stârnit discuţii şi polemici, cu reveniri inevitabile la obsedantul subiect al angajărilor de tinereţe de partea demonilor ale unor scriitori exilaţi şi la purgatoriul excluderii din cultura română. Între est-etic şi estetic, judecăţile sunt în continuare cu lumini şi umbre, dar întoarcerea la operă, la text, „pentru a vorbi cu argumente, fără patimă, pe bază documente”, poate limpezi apele, crede Ligia Csiki (foto stânga, alături de Basarab Nicolescu), profesoara care a acceptat provocarea organizării unui astfel de colocviu, cu sprijinul ştiinţific al profesorilor universitari Basarab Nicolescu şi Mircea Tomuş. „Cum în clasa a noua, elevii mei au în programă studiul temelor literare, îmi fac timp să le amintesc despre Vintilă Horia şi tematica exilului, iar atunci când discutăm despre identitatea naţională vorbim şi despre faptul că aceasta nu este doar o chestiune legată de geografie ci mai degrabă de spirit”, a mărturisit profesoara.

În timpul colocviului Exipora, ţinut în sălile casei Schuller din Mediaş şi organizat cu sprijinul primăriei, al asociaţiei TransEducaţia, al Şcolii Naţionale de gaz, şi al Uniunii scriitorilor- filiala Sibiu, liceenii voluntari nu numai că au asistat la expunerile cercetătorilor, dar s-au ocupat şi de un stand de librărie, fiind capabili să ofere publicului referinţe pertinente despre opera lui Vintilă Horia, publicată recent de editura Vremea într-o serie de autor.

“Singura morală este valoarea operei.” Interviu cu academicianul Eugen Simion

Cristina Hermeziu: Recuperarea către cultura română a scriitorului din exil Vintilă Horia, prin studierea operei sale literare, pare dificilă datorită reflexului de a judeca „etic” şi nu estetic. Cum ieşim din dilemă?

Eugen Simion (foto stânga): Sunt mai multe cazuri, Eliade, Sadoveanu… Ce avem de făcut e să nu ne împotmolim în greşelile lor, dar nici să le ocolim. Mai întâi e vorba de generaţia care a fost de extremă dreaptă în anii 1930: unii au fost legionari, alţii n-au fost, unii au fost în închisoare, alţii n-au fost. Nu trebuie să ocolim acest fenomen pentru că s-a întâmplat ca atare. Dar literatura exilului, ca şi cea din interior, trebuie judecată după criterii estetice, obiective. Aşa n-o scoatem niciodată la capăt, vom discuta tot timpul despre greşelile lor, de ezitările lor politice. Eliade a publicat 5 sau 7 scrisori, care au fost tipărite într-un volum de profesorul Mircea Handoca, un arhivist foarte destoinic. Teoria lui este că atâta timp cât a trăit Corneliu Zelea Codreanu, mişcarea legionară a fost o mişcare mistică, religioasă; după ce a venit Horia Sima, a devenit o mişcare violentă, plină de crime. E un punct de vedere, care interesează mai puţin, contează ce-a făcut el, în ce măsură erorile lui sunt grave, dacă au avut repercusiuni asupra operei sale. Într-un regim de libertate şi de normalitate trebuie să spunem adevărul iar în ce priveşte literatura trebuie să dăm o judecată estetică corectă.

Vintilă Horia trece această judecată?

Eu nu-i cunosc prea bine opera. Cartea lui cea mai cunoscută este Dumnezeu s-a născut în exil, în franceză. El a scris şi în româneşte: ultimul său roman Mai sus de miazănoapte [publicat în 1992 la Cartea Românească] nu-i o mare carte, e o încercare a lui de a reveni la limba română. Toată literatura care s-a făcut timp de 50 de ani în exterior trebuie judecată estetic.

Preluând termenii propuşi de Monica Lovinescu, credeţi că după aproape 30 de ani de libertate de expresie, suntem pregătiţi să ieşim din această dilemă: est-etic sau estetic?

Nu suntem pregătiţi dar dacă nu ne pregătim vom pierde încă 20 de ani. Asta înseamnă o jumătate de secol. Cei dintre cele două războaie mondiale au avut două decenii, şi au schimbat totul în literatura română: au pus literatura română pe harta mare a Europei, au sincronizat toate genurile, şi critica, şi romanul. Am fost contemporani cu Joyce, cu Proust, au apărut proustienii. În 1920, când a apărut romanul Ion, eram în coada naturalismului secolului trecut. Care este marea literatură produsă în ultimii 30 de ani? Au apărut jurnalele, proza subiectivă, literatura carcerală, unele din arhive. Dar un mare poet care să ţâşnească şi să schimbe totul? De la Arghezi încoace, nimic. Asta trebuie să ne pună pe gânduri.

Filtrul etic poate fi despărţit de cel estetic?

Revizuirea etică este necesară şi este inevitabilă după un eveniment cum a fost schimbarea din 1989. Dar ea nu înseamnă nimic dacă nu este asociată cu judecata estetică. Pot să spun despre Sadoveanu că şi-a trădat talentul şi a scris nişte cărţi proaste, oportuniste, Mitrea Cocor, Lumina vine de la răsărit, dar dacă eu nu spun restul, faptul că el reprezintă un univers, o limbă care se vorbeşte numai la el, acolo, în ţara asta imaginară. Pot să scriu pamflete în continuare împotriva lui Cioran, - ce spune el în Schimbarea la faţă nu ne convine - , dar cum să nu ţii seama că el e un mare moralist, care în Franţa a scris zece cărţi, cu un succes extraordinar! Azi orice discuţie despre Eminescu ajunge la naţionalismul lui. Uitând că naţionalismul din vremea lui Eminescu nu înseamnă naţionalismul din vremurile de astăzi. Până în 1877, România nu era încă independentă, eram încă sub turci, şi Eminescu îşi apăra naţia lui în formare. Tot secolul al XIX-lea a fost secolul naţiunilor şi secolul romantismului. Nici măcar marxişti nu suntem în problematica asta, adică să ţinem seama de contextul istoric.

Polemicile în jurul unor scriitori care au greşit susţinând ideologia de extremă dreaptă nu trimit la un fenomen pur românesc: în Franţa e cazul lui Céline, în Germania e cazul lui Heidegger…

Da, dar nu i-au exclus 50 de ani. Céline: au vorbit despre extremismul şi antisemitismul lui, după care au început să discute despre operă. Singura morală este valoarea operei. Nu excludem judecata etică. Ne interesează. Arghezi spunea aşa: „nu poţi să fii înger pe hârtie şi porc în viaţa de toate zilele”. Îl citez textual. Într-adevăr, dar dacă eu discut numai despre porc, îngerul moare de uitare.

Amintiri despre Vintilă Horia. Cu scriitorul şi poetul Aquilino Duque, laureat al Premiului  naţional de literatură din Spania, în 1975, şi membru al Academiei regale de literatură din Sevilia

Cristina Hermeziu : În ce împrejurări l-aţi cunoscut pe Vintilă Horia şi ce amintire îi păstraţi?

Aquilino Duque (foto stânga): Pe Vintilă Horia l-am întâlnit prima oară la Institutul de cultură hispanică de la Madrid. Era în 1959, tocmai urma să plece în Franţa, era în preajma decernării premiului Goncourt. A venit cu una dintre fiicele sale, cred că era chiar Cristina. Părea foarte încrezător, în vederea plecării la Paris. Mi-a adus un eseu despre Raymond Abellio [1907-1986, filozof francez], pe care mi-a cerut să-l traduc, iar eu am refuzat, pentru că pe vremea aceea eram un pic rebel, „roşu“. Abellio a spus ceva care atunci mi s-a părut scandalos, dar care azi nu mi se mai pare la fel : faptul că în Europa spiritul a murit în 1945. Vintilă Horia era prieten cu Abellio. Era un om foarte loial faţă de prietenii săi, chiar dacă erau diferenţe de opinie. L-am reîntâlnit la Roma, la fundaţia Volpi, unde se organizau reuniuni şi veneau oameni de peste tot, din Spania, din Franţa. Când m-am dus la Madrid el era responsabilul literar la El Alcazar, jurnal franchist recalcitrant după schimbarea regimului, înnăbuşit de guvernul de după, care le-a suprimat toată publicitatea. Vintilă Horia era profesor de jurnalism, legat de instituţiile vechiului regim. M-a publicat în El Alcazar, m-am refugiat sub aripa lui. L-am vizitat acasă, ţin minte că avea o grădină foarte luminoasă, eu îi citeam poeme în germană, poeme eroice. Vintilă Horia era foarte legat de Jünger. L-am vizitat pe Jünger, la Geneva.

Evocându-l pe Vintilă Horia, aţi amintit că într-o întrunire cineva i-a făcut un compliment, faţă de toţi ceilalţi intelectuali el părea un marţian…În ce sens?

El era împotriva ideilor contrafăcute din epocă. Despre Europa zicea ceva profetic, à la Malraux : „Secolul XXI va fi spaniol sau nu va fi deloc“. Asta te năuceşte pe moment. El vorbea despre lupta contra islamului şi ostilitatea secolului, respingerea arabilor către Africa, evanghelizarea Americii, o idee de inspiraţie francmasonică. A avut îndrăzneala de a face o carte (Reconquista del descubrimiento) unde explică foarte bine filozofia asta, faptul că Europa a integrat nu Renaşterea ci Evul Mediu, şi m-a mirat coincidenţa de viziune cu poetul Octavio Paz.

Ce fel de om era? Se pasiona uşor pentru ideile lui?

Era foarte raţional, foarte fin şi cultivat, de o mare inteligenţă.  Mă aflam la el, telefonul suna şi el răspundea în română. Era legat de dreapta europeană. L-am întrebat despre Cioran, despre Eliade şi mi-a spus că politica, ideologia fascistă le-a dăunat.

Dar Vintilă Horia era de părere că putem să ne înşelăm în viaţă si că putem evolua?

Fiecare evoluează în felul său. Eu am fost foarte prieten cu Octavio Paz, puteam să-i fiu elev. Dar el a înţeles că eu nu trişam, şi m-a acceptat aşa. Am cunoscut mulţi exilaţi spanioli republicani, precum Maria Zambrano, dar n-am jucat jocul flateriei politice, la fel şi cu Rafael Alberti, marele meu prieten, care l-a tradus pe Eminescu în spaniolă din franceză, împreună cu soţia lui.

Cu Vintilă Horia v-aţi certat vreodată?

Niciodată. În epoca respectivă evoluasem deja, am găsit un reconfort lângă el, lângă ideile lui. Burghezia de la ţară trebuise să se refugieze în oraşe, în mediul rural nu mai era deloc sigur…

Scandalul Goncourt l-a evocat vreodată cu dvs.?

Eram la Geneva. Ar fi vrut ca în Spania să aibă un ecou acest scandal, care fusese pornit de L’Humanité. Ecoul a fost slab.

Cum vi s-a părut că a trecut prin acest scandal?

Cu eleganţă…

Regreta ce a scris în tinereţe?

Nu, era în natura lucrurilor… Trebuie să facem o reverenţă în faţa cărţilor sale. În Dieu est né en exil este vorba despre o opoziţie : intelectualul împotriva tiranului. Marele său subiect este antagonismul dintre gânditori şi tirani. L-am cunoscut într-un moment când era locuit de această idee.

Rămâne un „extraterestru“?

Dacă el e un „extraterestru“, şi eu sunt un extraterestru.

Cristina Horia, în ţara tatălui

La colocviul Exipora am cunoscut-o pe Cristina Horia (foto dreapta), a doua fiică, cea mică, a scriitorului Vintilă Horia. Nu m-au uimit discreţia ei, pudoarea, şi chiar o anume umilinţă nobilă, ci limba română cu care a venit pentru prima dată în ţara tatălui. Cristina Horia s-a născut în Spania, copilăria a trăit-o în Franţa, Italia, Elveţia şi în anii cei mai formatori a plecat singură şi pentru 20 de ani, în Argentina, prima ţară care îl primise pe tatăl său în 1948, când România îi era interzisă. Scriitor al exilului, Vintilă Horia şi-a scris romanele în limba franceză, iar poezia în limba română. În "Jurnalul unui ţăran de la Dunăre" scriitorul mărturiseşte că peisajele din Basarabia şi din preajma oraşului Roman, unde părinţii se aflaseră pe timpul Marelui Război, s-au topit în "cuptorul de imagini", modelându-i orizontul şi stilul, potrivit instinctelor sale. Bucuria strunită cu care Cristina Horia primea tot ce se spunea la colocviu despre opera tatălui ei sau tot ce vedea în jur - ţiglele de pe casele cu acoperiş teşit ale saşilor, specifice barocului ţărănesc, nu i-a ascuns înfrigurarea de a putea recupera orice detaliu din "ţara făgăduinţei", ca un fel de legitimare proprie. De la Mediaş a plecat spre Craiova unde au ajuns, prin donaţia sa, la Muzeul exilului coordonat de Lucian Dindirică, maşina de scris a tatălui, mobilele din biroul său, manuscrise şi fotografii.

Cristina Horia: „M-a impresionat să văd masa de lucru, fotoliul, lampa, tot ce a aparţinut tatălui meu, lucruri pe care le-am folosit şi eu timp de 14 ani, de când m-am întors din Argentina, a mărturisit fiica scriitorului. Am simţit un fel de gol metafizic, ca şi mai apoi, în timpul vizitei la Segarcea, când am văzut casa unde s-a născut tata. Pare că au devenit cumva obiecte fără viaţă, supuse la priviri curioase, mai mult sau mai puţin interesate, dar ştiu că locul lor e acolo, la muzeul exilului: sunt documente care au intrat în istorie.”

Contactul pentru prima oară cu „ţara tatălui”, cu ocazia colocviului de la Mediaş, a provocat dezgroparea unei dimensiuni ascunsă în adâncul refulărilor: în toţi anii de pribegie pe urmele părinţilor şi ale destinului propriu, oriunde s-a aflat în lume, fiica scriitorului Vintilă Horia a purtat cu sine, neauzită de nimeni, splendida, nevorbita sa limbă română:

Cristina Horia: „În ultimele sale zile, la spital, când tata era în semi-comă indusă, mereu îi recitam sfârşitul poemului „Cântec de exil (II)” din primul său volum de exilat, „A murit un sfânt”:

„Călător pe aprinse poteci, Peste văi ca o umbră amară, Pe izvorul de seară tremurând când te-apleci, Adu-ţi aminte de ţară.”.