„Vestiarul intelectual de băieţi” - Un scriitor maghiar despre naţionalismul alor săi

Incomod deopotrivă în română şi maghiară pentru unii cititori, Demény Péter e, pentru alţii şi pentru mine, un autor cu o exprimare atrăgătoare şi cu idei cel puţin interesante, dacă nu şi îndrăzneţe. Îndrăzneţ, - în contextul anumitei atitudini faţă de trecut în rândul maghiarilor (dar, vai, nu doar al lor) -, îndrăzneţ, ziceam, este şi textul de mai jos al lui Demény.

Care ne-a atras atât de tare încât colega noastră Hajnal l-a tradus şi îl publicăm acum în română în premieră, pe MaghiaRomânia. În speranţa că pentru voi articolul va fi cel puţin la fel de... ademénytor :). (prefaţă de Sever)

„Vestiarul intelectual de băieţi”

De Demény Péter

„Normal ar fi dacă şi tu ai tolera tricolorul (românesc - n. traducătorului) dar şi ei steagul (unguresc - n. traducătorului) pe 15 martie” – i-am spus cuiva care s-a lăsat purtat de valul „sentimentului national maghiar” stereotipic: detestă tricolorul pe 1 decembrie. „Eu îl tolerezˮ - făcea imediat un pas înapoi.

Ţinând cont de faptul că este vorba de un adolescent, poate mai există o speranţă că nu se va socializa în spiritul sentimentului national maghiar greşit înţeles, care îşi duce războaiele fără speranţă cu sentimentul national românesc greşit înţeles. Sau, fireşte, se va socializa şi în spiritul acestui sentiment, dar poate va reflecta asupra celor spuse de mine şi într-un mod mai serios decât să le uite de pe o zi la alta – îl cunosc bine, îl duce capul.

Dar dincolo de orice glumă şi de toate aspectele personale, chiar asta ar fi scopul. Reflectez des asupra faptului: câte persoane şi cât de des îl citează pe József Attila, câte persoane ascultă şi recită poezia La Dunăre cu ochii înlăcrimaţi: „Mama-i cumană, tata-i jumate / secui, jumate român ori de totˮ. Şi: „Sunt lumea - cu ce-a fost şi este, tot: / leaturi ce unul pe-altul se atacă, / înving descălecătorii, eu sunt mort, / şi chinul cuceriţilor mă seacă. / Árpád şi Zalán, Werbőczi şi Doja - / turci, tătari, slovaci, români se zbuciumă / în sufletu-mi c-un blând viitor deja / dator trecutului - maghiari de-acuma!ˮ (trad. Kocsis Francisko, n.red.). Ceea ce este mai mult decât plictiseala generată de manualele şcolare, aiureală goală exprimată faţă de „poetul cel mareˮ, şi mult mai mult decât un certificat de naştere: este un certificat al sufletului, un adevăr al cărui gravitate o conferă sensibilitatea intensă a unui într-adevăr mare poet, comprimată într-o formă fixă. Gravitatea adevărului se datorează şi faptului că se simte şi procesul ajungerii undeva: procesul prin care eul liric ajunge la această constatare, al încercării de a împăca în sinea lui diversitatea, şi cum a şi reuşit în această poezie, deci nu a încercat să se păcălească singur.

Maghiarimea din România, chiar şi doar de dragul igienei intelectuale, ar trebui să încerce să accepte odată trecutul şi să treacă peste el, şi să nu trăiască ca şi cum s-ar afla într-o stare de tranziţie de dinaintea „redobândiriiˮ oraşelor Cluj şi Košice. Astfel poţi doar supravieţui, şi în niciun caz trăi în sensul adevărat al cuvântului.

După cum şi românii cu sentimente naţionale greşit înţelese s-ar putea vindeca odată. De 1 decembrie, de fiecare dată, politicienii, persoanele publice şi alţi oameni importanţi lansează afirmaţii bombastice despre unire, şi dacă se poate în aşa fel încât să rămână în propria lor identitate crispată, rigidă, ca într-o celulă de cauciuc, care acceptă doar „românii trecuţi în registrul de pedigriˮ.

Sub articolul meu scris în limba română la 30 noiembrie curge o avalanşă de ură asupra căreia abia îndrăznesc să arunc o privire, nu cumva să mă ameţesc, chiar dacă n-am scris nimic de genul pe care n-aş putea să-mi asum liniştit într-un mediu normal. Numai că nu trăim într-un mediu al normalităţii intelectuale, ci în vestiarul intelectual de băieţi.

Să ne legăm odată şireturile, să ieşim şi să trântim uşa.

Traducere de Gaspar Hajnal