Smerenia românilor în faţa morţii

Măcar în faţa tragediei am reuşit să fim solidari. Nu doar drapelul a fost azi în bernă, ci şi sufletele românilor. Chiar dacă în faţa vieţii avem păreri diferite, în faţa morţii am ştiut să ne unim şi să ne reculegem cu smerenie. Cu unele excepţii notabile ale politicienilor care au simţit nevoia să facă opoziţie şi critică din suferinţă şi dramă.

Nimic nu e mai sfânt pentru români decât trecerea la cele veşnice. Cu acest sentiment al sacrului faţă de ceea ce depăşeşte puterea de înţelegere a umanului, ţinând de zodia celor pe care nu le putem schimba, s-au raportat românii şi la tragedia din Muntenegru.Trebuie să recunoaştem că în faţa vieţii nu suntem la fel de uniţi. Individualismul nostru ne face să avem fiecare o părere şi să ne-o susţinem cu tărie în faţa celorlalţi. Dar în faţa misterului morţii ne schimbăm radical şi suntem capabili de o solidaritate impresionantă. O ţară în doliu, aşa s-a prezentat România de la aflarea veştii accidentului. Şi nu e prefăcătorie. Românii se închină în faţa morţii, uită răul şi-i acordă eternităţii dreptul său de a controla vieţile noastre pe baza unor premize care ne depăşeşc şi în faţa cărora ne aplecăm cu smerenie. Ţine de credinţa românească şi de conştiinţa precarităţii condiţiei umane această cuvioşie în faţa voinţei divine, care nu exclude durerea, dar îi dă o dimensiune cosmică.

De aceea, declararea oficială a unei zile de doliu naţional în memoria victimelor accidentului nu a fost un gest gratuit. Cu sau fără această instituţionalizare a doliului, românii l-ar fi trăit tot ca atare. Gestul oficial doar a consimţit o stare de spirit şi o trăire unanimă a românilor în faţa tragediei, care s-ar fi consumat cu aceeaşi putere şi îndurerare şi fără însemnele publice ale doliului.

O ţară în doliu, aşa s-a prezentat România de la aflarea veştii accidentului. Şi nu e prefăcătorie. Românii se închină în faţa morţii, uită răul şi-i acordă eternităţii dreptul său de a controla vieţile noastre pe baza unor premize care ne depăşeşc şi în faţa cărora ne aplecăm cu smerenie.

Singura notă discordantă în acest bocet autentic care nu este nici al statului, nici al Guvernului, ci al simţirii româneşti, a fost încercarea unor politicieni de a face opoziţie pe spatele tragediei. Puteau să se abţină măcar acum, pentru că nu despre politică e vorba. Moartea nu se supune politicii, ci transcende cu nonşalanţă puterile omeneşti sau părerile personale. În faţa ei e nevoie de reculegere şi rugăciune, nu de gesturi demonstrative. A amesteca tragedia de faţă cu nevoia unor politicieni de a ieşi în faţă şi de a demonstra cât de virulenţi şi de grijulii ar fi fost ei în situaţia dată denotă lipsă de compasiune.

Lăsaţi-i măcar pe cei plecaţi dintre noi să nu mai asiste la spectacolul penibil  al demonstraţiilor de forţă verbală!  O lumânare şi un ”Dumnezeu să-i ierte!” ar fi însemnat mai mult decât agitaţia unora la televizoare pe tema cum trebuia făcut. Nimic nu aruncă mai mult în ridicol politica ieftină şi critica de dragul de a te afla în treabă precum datul sorţii şi al morţii, brutal, neverosimil, suprauman, ca şi cum ar vrea să ne înveţe cât de mici suntem în faţa Creatorului. Iar dacă românii se apleacă modeşti în faţa destinului este tocmai pentru că nu se sumeţesc, ci ştiu prea bine că se află în mâinile Celui de la care vin toate.