Cum e posibil ca, la instigarea unei clasei politice penale, o parte a societăţii să se năpustească s-o sfâşie pe şefa DNA, deşi bilanţul ei certifică faptul că ea personal şi nu doar instituţia ei e o speranţă concretă pentru o democraţie românească veritabilă?

Cum e posibil ca în aceste condiţii, prea puţini, în afară de preşedinte şi de procurorul general, să-i sară în apărare Laurei Codruţa Kövesi?

Răspunsul la această întrebare nu priveşte doar România şi tristetea unei ţări încătuşate, care nu realizează că a redevenit captivă. Ci şi neajunsurile unor vechi state de drept, aflate de ani buni sub stare de asediu din partea celor mai variate mişcări extremiste şi teroriste.


Cel mai recent raport al serviciilor de contraspionaj germane nu se ocupă doar de terorismul islamist, ci şi de ameninţări în creştere la adresa democraţiei, emanând nu doar cibernetic, din Rusia şi China comunistă. Acest raport afirmă puţin cam prea emfatic că, în esenţă, democraţia germane n-ar fi încă în pericol, ca să poată fi crezut integral.

Or, concomitent cu lansarea provocatoare, de ziua naţională a Americii, a unei rachete intercontinentale nord-coreene, semnalând SUA că sunt vulnerabile în faţa unui atac nuclear comunist, un ex-ministru german, precum ecologistul Jürgen Trittin, a pledat pentru o apropiere a Germaniei de China comunistă. Guvernul Schröder, care l-a inclus pe acest stângist, manevrase la rândul său Germania către un divorţ de americani şi un mariaj cu Rusia. Cu ţara care, alături de China comunistă, îi protejează pe criminalii în masă totalitari din Coreea de Nord.

Ca şi cum valorile democratice n-ar mai conta decât dacă în cauză e preşedintele american, Rusia şi China comunistă fiind, aiuritor, cotate ca pericole mai neglijabile decât provocarea reprezentată, în democraţia de peste ocean, de preşedinţia unui Donald Tump. Or, atitudinea lui Trittin nu-i izolată, ci expresia unei ispite antiamericane care-i apucă pe politicieni cu regularitate în campaniile electorale germane. 

Există vreun raport între aceste inadecvări inexplicabile prin recurs la modele timpului, în speţă la ceea ce nemţii numesc Zeitgeist? Îmi pare că există şi că e furnizat de lacunele din tradiţiile democratice europene, prin definiţie mai slab înrădăcinate în mentalul colectiv decât cele anglosaxone.

Că, în pariul ei cu modernitatea, una din problemele majore ale societăţii româneşti a fost lipsa tradiţiilor ei democratice s-a observat de mult. Unii cronicari cultivaţi ai anilor 20-30, ei înşişi, vremelnic, oscilanţi, ideologic, dar buni cunoscători ai democraţiile apusene, ca scriitorul Mihail Sebastian, au evidenţiat derapaje sistemice majore ale ordinii politice. De pildă violenţele izbucnind cu regularitate în campaniile electorale din epoca interbelică.

Dictatura regală şi fascismul legionar şi antonescian, precum şi comunismul şi postcomunismul au agravat situaţia. În plus, la deficitele vechi, s-a adăugat impactul altora noi, livrate de importul de atitudini antidemocratice din vest. De pildă, cele legitimate în numele „progresului”, al relativismului şi ideologiei corectitudinii politice. Iată de ce înrădăcinarea democraţiei a început să pară un deziderat de nesatisfăcut în România contemporană.

Mai mereu se reîncălzesc şi se consumă rapid aceleaşi ciorbe vechi privind o prezumtivă ineficienţă şi un presupus modus operandi arbitrar ale şefei DNA.

Aşa se explică uşurinţa cu care oligarhia mafiotă instalată la putere în România reuşeşte să utilizeze cu uimitoare eficienţă nu doar o parte din presă şi troli, ci şi inşi nevinovaţi, dar analfabeţi politic, spre a discredita orice personalitate ori instituţie care insistă să apere statul de drept. E edificator comportamentul unei apreciabile părţi a presei, oficialităţilor şi publicului la atacurile concertate redeclanşate periodic împotriva DNA.

Mai mereu se reîncălzesc şi se consumă rapid aceleaşi ciorbe vechi privind o prezumtivă ineficienţă şi un presupus modus operandi arbitrar ale şefei DNA, acuze neprobate ori uşor de demontat, dat fiind bilanţul ei strălucit până până la emascularea anticorupţiei prin sistarea, la ordinul CCR, a cooperării dintre DNA si SRI.

Semnificativă în context nu e însă tentativa rescrierii istoriei anticorupţiei româneşti, ci priza la public a ticăloşiei unor atacuri, uşurinţa cu care se asumă cele mai imunde neghiobii şi cele mai stupide ori abile răutăţi contrafactuale. Ori de câte ori se declanşează un asalt mediatic şi se asmut trolii împotriva şefei DNA, se găsesc de recrutat legiuni întregi de naivi care să creadă minciuna şi să adere voios şi la calomnierea şi discreditarea celor care, deşi admit că nici Köveşi nu e perfectă sau de neînlocuit, îndrăznesc totuşi să-i evidenţieze, destins, importanţa şi competenţa.

Or, n-ar fi trebuit să fie un secret că DNA e, instituţional, replica cea mai adecvată la principala defecţiune confruntând ceea ce urma să fie un stat de drept, dar n-a ajuns decât o ţară condusă de un infractor, un plagiator şi un parlament de penali: corupţia la nivel înalt. În absenţa eradicării ei, nu pot exista nici libertate pentru toţi, nici securitate ori prosperitate decât pentru o elită coruptă.

Nu întâmplător cea din urmă încearcă să destructureze democraţia concentrându-şi atacurile pe şefa unei instituţii cheie pentru angrenajul apărării ei, ştiut fiind că nimic nu destabilizează mai rău şi nu dezarmează mai eficient decât demiterile nejustificate ale unor lideri. Iar nedreptatea naşte nedreptate. Întru mascarea celor ce-o girează intervin în joc televiziunile mancurtizante ale oligarhiei şi trollii lor. Cum se explică succesul lor? Prin priza la manipulare a unei societăţi cu tradiţii democratice precare, neantrenate suficient în a se revolta eficace în ecou la orice nedreptate.

Cam aşa e şi cu democraţia românească. Nu face doi bani cât n-o iubeşte şi poporul.

Cât de problematică în raport cu modernitatea şi competitivitatea poate fi o tradiţie ilustrează recenta declaraţie a preşedintelui Franţei, Macron. Noul şef la statului le-a cerut în repetate rânduri compatrioţilor săi „să nu le fie ruşine să câştige bani”, ceea ce, culmea, i s-a reproşat dur, Franţa tradiţiilor egalitariste şi sindicalist-comuniste nefiind, de vreme ce a trebuit rostită această declaraţie, o ţară în care succesul personal să fie bine văzut.

România compensează la rândul ei lipsa unor cutume democratice redutabile ca tributară a unor deplorabile tradiţii colectiviste şi antimeritocratice, care fac din reuşita individuală un lucru de ruşine, iar din lucrurile de ruşine, ca dependenţa de un partid-stat de pildă, premiza unui succes de anvergură braziliană.

În această sferă e nevoie de o revoluţie. După cum explica James Madison, cândva, Constituţia Americii nu face mai mult decât hârtia pe care este scrisă dacă nu e validată de aprobarea celor cărora li se adresează. Cam aşa e şi cu democraţia românească. Nu face doi bani cât n-o iubeşte şi poporul. Căci pentru ca să poată fi edificate şi să izbutească pe termen lung, democraţia şi statul de dreptul au nevoie în România ca de aer nu doar de DNA. Ci şi de o adeziune consensuală.

Iar Europa condusă de franco-germani? De o rapidă ajustare axiologică.

Petre Iancu - Deutsche Welle