În acest aflux de ajutor, unul dintre capitole este cel referitor la asistenţă psihologică – capitol, aş putea spune că, din fericire, minor, şi veţi vedea de ce. Multe din societăţile pe care încercăm să le copiem, la nivel de practici, mobilizează în situaţii grave resurse profesioniste care oferă soluţii psihologice instante. Despre America, încă bântuită după 9/11, se spune că s-a stabilizat într-o trauma culture, poziţionând psihologul clinician şi psihiatrul pe un statut de intervenant-erou.

Există, din interiorul sistemului, o serie de critici la adresa acestui mod de a aborda problema. La mijlocul anilor 2000, grupări de profesionişti şi reprezentanţi ai alor profesii (de exemplu jurnaliştii, care conlucrează îndeaproape cu profesionişti PSI – vezi www.dartcenter.org), au început să aducă în atenţia opiniei publice puncte de vedere rezervate asupra rolului imediat al asistenţei psihologice în evenimente dramatice.

Acest tip de dezbateri sunt încă străine realităţii româneşti. În cele ce urmează, voi încerca să formulez un punct de vedere personal, care să aducă, prin contrast cu sistemul medical, o perspectivă asupra a ceea ce se întâmplă zilele astea în interiorul profesiilor psi care îşi propun să reacţioneze la #colectiv.

Întrebarea nr. 1 – dacă aţi şti că în urma unei arsuri grave un medic ar folosi o procedură medicală care ar agrava impactul şi gravitatea rănirii, aţi fi de acord ca acesta să o pună în acţiune, chiar dacă el v-ar spune că face bine ceea ce face?

Întrebarea nu este întâmplătoare în contextul celor care se întâmplă acum. După tragedia de la Colectiv, oameni din profesiile psi s-au strîns ca hoitarii să ofere ajutor gratuit psihologic pentru supravieţuitorii incendiului şi pentru membrii familiilor lor.

Lăudabilă iniţiativa, periculos conţinutul. Într-o amară complezenţă, mulţi dintre profesionişti ignoră, de bună ştiinţă sau nu, câteva dintre tăioasele adevăruri ale profesiei. La începutul anilor 2000 apăreau primele studii îngrijorătoare despre ce înseamnă ajutor psihologic în situaţii acute de stres, în catastrofe şi accidente. Strategiile de intervenţie de grup în asemenea situaţii nu fac nimic altceva decât să agraveze evoluţia patologiei legate de stres, iar a nu face nimic din punct de vedere al suportului psihologic este categoric mai bine decât de a interveni (a se consulta studiul lui Mayou şi Ehlers din anul 2000, publicat în British Journal of Psychiatry).

Aceste studii arată că în situaţii acute victimele şi supravieţuitorii au o sugestibilitate înaltă la “achiziţia” de simptome ale tulburării de stres posttraumatice, mai ales în prezenţa unei persoane percepute ca specialist “psi”. 

Autoritatea profesională a profesionistului psi nu face nimic altceva decât să legitimeze neajutorarea individului şi să creeze premisele unei suferinţe psihologice de lungă durată pentru majoritatea celor care fac apel sau cărora li se oferă ajutorul .

Întrebarea nr. 2 – Dacă aţi şti că aveţi un membru al familiei cu arsuri grave, v-aţi simţi liniştit să îl trateze un ortoped sau un cardiolog? Chiar dacă aceştia ar avea renumele unor excelenţi clinicieni?

Această întrebare complică şi mai mult situaţia – indiferent de cât de buni psihologi clinicieni sau psihiatri sau psihoterapeuţi ar mişuna pe arena românească a suportului psihologic, foarte puţini au competenţe reale în a înţelege şi în a pune în joc proceduri cu iz de eficienţă în suportul victimelor şi supravieţuitorilor traumei imediat după producerea acesteia. Într-un cuvânt, deci, nu avem specialişti pe trauma acută, pentru că aceştia ar şti că locul lor nu este acela de a-şi oferi ajutorul supravieţuitorilor pe un model impus sau hei-rupist.

Mă întristează să recunosc acest lucru cu privire la profesia mea. Mă doare să aflu că cel mai mare spital de psihiatrie din Bucureşti a trimis câţiva oameni la IML în dimineaţa de sâmbătă, fără a avea nici cea mai vagă idee de cum ar trebui să arate ajutorul în acest context. Mă îngrijorează colegi de-ai mei care s-au pus la dispoziţie prompt, organizând reţele imediate de sprijin, în contextul în care contează mult mai mult o reflecţie critică asupra rolului şi competenţelor noastre într-o asemenea situaţie.

Ce îi poţi spune unei victime sau unui supravieţuitor după tragedia de la Colectiv? Ce cuvinte meşteşugite ai putea să scorneşti, ca s-o scoţi din durere şi să o pui pe un făgaş al revenirii? Cât de însetat poţi fi de vizibilitate publică, ca să laşi deoparte delicateţea pe care ar trebui s-o arătăm suferinţei unor oameni, în loc de a încerca să reduci, de la nivelul propriei tale voci, mai degrabă impactul public al isteriei media cu privire la traumă?

Întrebarea nr. 3 – Dacă un medic ţi-ar spune, tratându-ţi pe cineva apropiat, de răni grave, că o face pentru a acoperi incompetenţa statului în primul rând, şi nu pentru că asta este datoria lui, l-ai mai privi cu aceeaşi încredere şi speranţă?

Această întrebare este şi mai absconsă în iţele ei. Profesiile psi sunt aduse în discuţie ca şi “quick-fix”-uri de cele mai multe ori, în situaţii extreme, de către corul de reprezentaţi ai autorităţilor care vor să disipe sau să comute atenţia de la propria lor responsabilitate. “Victimele sau supravieţuitorii vor avea nevoie de asistenţă psihologică” este una din frazele tip pe care o spune oricine în situaţii tragice, de la vlădica Juncker la opinca reprezentată de reporterul de teren. Reiterând, obsedant, această cultură a deresponsabilizării celor de sus prin delegarea unui substitut de siguranţă şi suport pe care l-ar putea conferi, într-un mod iluzoriu cred, profesioniştii psi.

Ce ştiu oare vocile publice despre asistenţa psihologică? Altceva decât o aproape mistică ... citiţi continuarea pe tredscan.ro.

Articol semnat de psihologul Mugur Ciumăgeanu.