Lucian Pintilie şi mizeria lumii

Publicat:
Ultima actualizare:

Mi s-a oferit prilejul să spun cîteva cuvinte la aniversarea dedicată de Teatrul Bulandra lui Lucian Pintilie, cu ocazia împlinirii vîrstei de 80 de ani. Îmi este mult mai uşor să propun un discurs aniversar decît unul de înmormîntare.

Articol preluat din Dilema veche

Mi-aduc aminte – păstrînd, fireşte, proporţiile – că dlui Noica i s-a reproşat, la moartea vechiului său prieten Mircea Eliade, o totală lipsă de reacţie publică. Ne-am mirat şi noi, cei din preajmă, de „discreţia“ sa. A răspuns prompt: „Să înţeleg că aveţi de gînd să vorbiţi la mormîntul meu?!“ În reacţia sa se puteau citi, simultan, stupoare şi interdicţie. Cum să te manifeşti retoric (chiar dacă sincer) cînd te desparţi definitiv de un om apropiat? Prefer, deci, să transcriu mai jos (cu mici detalieri suplimentare, căci n-am avut un discurs scris şi a trebuit să recurg la o versiune existentă pe YouTube) cele cîteva cuvinte rostite, în prezenţa lui Lucian Pintilie, a doamnei Marie-France Ionesco şi a altor cîtorva prieteni, la sărbătorirea celor 80 de ani împliniţi în noiembrie 2013.


Ca să încep cu o glumă, voi spune că, datorită lui Lucian Pintilie, am reuşit să devin „disident“ după 1989! (Înainte de 1989 m-am străduit, dar n-am reuşit mare lucru…) Să fii, în acelaşi timp, membru în guvern şi disident e o performanţă care nu mi-ar fi reuşit fără sprijinul dlui Pintilie. Dînsul mi-a făcut onoarea să accepte direcţia nou înfiinţatei Case de Film a (nou înfiinţatului) Minister al Culturii, unde o înlocuisem pe Suzana Gâdea… Ca director, Lucian Pintilie a patronat realizarea unui documentar despre protestele din Piaţa Universităţii, în regia lui Stere Gulea. E, cred, pînă în ziua de azi, singurul film documentar serios despre acest episod. Întîmplător, mă aflam în China, într-o „vizită oficială“, cînd a avut loc premiera filmului şi am primit un telefon de-acasă, de la şeful meu de-atunci, dl Petre Roman, care m-a prevenit că filmul va produce legitime iritări şi trebuie să fiu pregătit, la întoarcere, să dau unele explicaţii. (Episodul e povestit şi de Stere Gulea într-un interviu din 12 aprilie 2012, în Adevărul.) Aşa am devenit eu, datorită lui Lucian Pintilie, disident în primul guvern post-revoluţionar! Nu văzusem filmul (se renunţase la obiceiul „vizionărilor“ rectificatoare) şi îmi amintesc că l-am întrebat, mai în glumă, mai în serios, pe Lucian Pintilie dacă pusese cumva la cale, pe şest, demiterea mea…

Lăsînd gluma la o parte, Lucian Pintilie e, din păcate, pe lista numeroşilor intelectuali, artişti, scriitori români care au fost puşi în situaţia să aleagă exilul. Exilul pare să fie, la noi, în România, cea mai convenabilă formă de exprimare creatoare. A început cu Ion Luca Caragiale, a continuat cu marea generaţie interbelică (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran ş.a.), i-a inclus pe Brâncuşi, George Enescu şi, iată, pe Lucian Pintilie. S-ar zice că trăim într-o ţară în care, dacă vrei să dai ceva, e mai bine să-ţi faci bagajul. Dacă vrei să dai ceva rămînînd, trebuie să fii pregătit să o încasezi, într-un fel sau altul… Admit, e drept că exilul e, într-un anumit sens, statutul constitutiv al oricărui creator, chiar dacă nu pleacă din ţara lui. În orice ispravă creatoare se simte un „dincolo de lume“, un dincolo de spaţiu şi timp, un fel de a fi străin de orice apartenenţă administrativă. Dar nu e omul în general, prin natura sa de fiinţă creată şi finită, un personaj aflat doar în trecere pe acest pămînt? Un exilat din Paradisul originilor? Şi totuşi: una e exilul dictat de Dumnezeu şi alta exilul impus de o mînă de activişti de partid…

Am revăzut, în ultima vreme, cîteva din filmele lui Lucian Pintilie. Mi-a fost încă o dată clar cît de nătîngă, de birocratică era cenzura comunistă, de vreme ce a putut crede că, în acele filme, era vorba strict de o subversiune politică. Or, sentimentul pe care îl am acum, revăzînd imaginile, este că, dincolo de „şopîrla“ politică, avem de a face cu o ţintă mult mai înaltă, mai puţin conjuncturală. O ţintă, aş spune, metafizică. E vorba, mereu, despre cearcănul de rău şi de urîţenie care însoţeşte, ca un dat constitutiv, lumea şi omul. Lumea, indiferent de un context politic sau altul, e simultan fermecătoare şi insuportabilă. Există o mizerie (originară?) a lumescului şi a omenescului, şi tocmai umbra acestei mizerii explodează în faţa noastră în filmele lui Lucian Pintilie. Trăim într-o lume „căzută“, cum se spune în tradiţia tuturor religiilor – şi a creştinismului –, o lume ameninţată fără încetare de spectrul strîmbătăţii. Ne izbim zilnic de forme baroce ale acestei strîmbătăţi. Lumea e „teribilă“ (nu pot să nu mă gîndesc la acea „terribilità“ pe care contemporanii lui Michelangelo o percepeau în unele dintre lucrările sale, un amestec de „grozăvie“, anvergură şi intensitate) şi, din punctul meu de vedere, acesta e chipul ei, aşa cum apare în operele lui Lucian Pintilie. De aceea, socotesc că le împuţinăm mesajul dacă le reducem la dimensiunea lor „realist critică“, cum se spunea pe vremuri. Acest portret „teribil“ al lumii poate lua uneori un chip pitoresc, alteori un chip comic, alteori un chip grotesc, alteori un chip direct tragic. Toate laolaltă sînt substanţa cu care lucrează Lucian Pintilie, mobilizînd o ingeniozitate, o energie, o vitalitate artistică extraordinare. Şi îi mulţumesc din inimă pentru că m-a făcut, pe de o parte, să-mi confirm melancolia proprie şi panica dinaintea unei vieţi şi a unei lumi pe care le percep ca fiind greu de dus şi, pe de altă parte, că mi-a dat, îmi dă în continuare – şi o să-mi dea şi de-aici înainte – sentimentul că, în această mizerie, rămîn, întotdeauna, loc şi materie primă pentru miracol, splendoare şi capodoperă.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite