INTERVIU Psihiatrul Gabriel Diaconu, coordonator grup de intervenţie: „Doliul la care asistăm este un doliu colectiv“

Numărul unic la care pot suna familiile aparţinătorilor şi victimele este 021.9647 FOTO Adevărul

Aproximativ 500 de specialişti în psihologie şi asistenţă socială, dar şi voluntari au format un grup de ajutor pentru victimele tragediei din 30 octombrie, dar şi pentru familiile acestora.

Sute de medici, psihologi şi asistenţi sociali încearcă, în aceste zile, să ofere sprijin medical, psihologic şi social familiilor care şi-au îngropat copiii în urma tragediei din clubul Colectiv. De sprijin beneficiază şi rudele celor care încă se zbat între viaţă şi moarte pe patul de spital, spune psihiatrul Gabriel Diaconu, coordonatorul grupului de intervenţie înfiinţat de Ministerul Sănătăţii. „M-am uitat în ochii unei mame care şi-a înmormântat copilul, am vorbit cu mătuşa unui copil care e în stare vegetativă persistentă. Nu cred că este vreo poveste care să nu mă fi impresionat în mod personal”, a declarat, într-un interviu pentru ziarul „Adevărul”, Gabriel Diaconu. Acesta susţine că modelul utilizat acum se bazează pe strategiile folosite după accidentul din Muntenegru şi incendiul de la Maternitatea Giuleşti, când specialiştii au reuşit să crească rata de supravieţuire a victimelor şi să crească rata de bunăstare a acestora, ceea ce vor să facă şi acum. „Recuperarea poate dura trei luni, şase luni, un an sau mai mult”, spune medicul psihiatru.

„Adevărul“: Ce presupune, de fapt, grupul de intervenţie pe care îl coordonaţi?

Doctorul Gabriel Diaconu: Grupul de intervenţie este o structură formată din trei grupuri - unul medical, unul de asistenţă psihologică şi unul de asistenţă socială, în subordinea lor se află sute de oameni. Estimativ, în grupul medical sunt între 200 şi 300 de de persoane, vorbim de medici şi cadre medii, în timp ce în subordinea grupului de lucru pe asistenţă psihologică sunt 176 de voluntari, iar în cel de asistenţi sociali sunt peste 100 de specialişti.

Care este rolul lor?

Avem de a face cu patru categorii de pacienţi, de fapt. Există persoanele care au decedat şi familiile lor. Către aceştia merg serviciile de asistenţă socială. Apoi, există pacienţii spitalizaţi, către care se îndreaptă eforturi medicale, dar şi echipele de psihologi de permanenţă, atât pentru ei, cât şi pentru aparţinători. Totodată, în cazul acestora există şi echipele de asistenţă socială care documentează şi întocmesc dosarele de asistenţă socială. Mai există o categorie de pacienţi care nu au avut leziuni şi care sunt la domiciliu şi care îi include şi pe cei care poate au avut leziuni, dar au fost externaţi.

Cum pot fi accesate serviciile de către aceştia din urmă?

Prin numărul unic 021.9647 pot accesa servicii psihologice sau de asistenţă socială în situaţia în care au nevoie de un medic sau dacă au nevoi administrative pe termen scurt şi mediu. Pe aceste patru categorii de persoane acţionăm cu toate efectivele noastre în aşa fel încât non-invaziv, non-intruziv, cu cât mai puţină agresivitate, să ne facem datoria faţă de ei şi să îi reabilităm social. Scopul final este nu doar vindecarea, ci reabilitarea lor socială, plecând de la premisa că a avut loc o traumă colectivă, o catastrofă, pe care trebuie să o gestionăm concentrat, sistemic şi sistematic în aşa fel încât să ajungem la liman, cu cât mai puţine victime suplimentare posibil şi cu cât mai puţină povară pe termen scurt, mediu şi lung, atât din punct de vedere psihologic cât şi din punct de vedere social.  

De cât timp au nevoie victimele şi familiile pentru a-şi reveni?

Există lucruri pe care le putem controla, dar există lucruri care sunt dincolo de puterea noastră de acţiune. Am trecut de prima fază, intrăm în cea de-a doua. Mai exact, există o repoziţionare structurală pe acest algoritm psiho-medico-social în aşa fel încât să mergem până la capăt. Prima bornă de atins este de 30 de zile, a doua bornă de atins este de trei luni, a treia bornă de atins este la şase luni, a patra bornă de atins este la 12 luni şi, cu siguranţă, vor fi situaţii în care exerciţiul reparativ pe chirurgie plastică sau asistenţa socială ori psihologică ar putea să meargă dincolo de 12 luni. Este un maraton, dar este un maraton în care ne vom doza bine resursele şi în care vom fi proactivi. Este un model care nu a mai existat în România dar care cred că va funcţiona.

Ce presupune acest model?

Presupune elasticitate, în primul rând, asta pentru că România nu are experienţă recentă în lumea modernă cu asemenea catastrofe.  Asta pentru că pot fi oameni care în prima lună post-traumă colectivă nu au dezvoltat simptome psihologice, simptome care pot apărea ulterior. Aşadar, ei trebuie să aibă posibilitatea de a  accesa aceste servicii şi mai târziu. Drumul de recuperare al unora dintre aceşti pacienţi va fi lung şi va fi greu de prezis.

Cum au reacţionat cei care au fost consiliaţi până acum?

Nu are sens să ne ascundem după deget, adevărul este că trăim vremuri cumplite. Este îngrozitor de dur pentru aceşti oameni. Paradoxul face că atunci când cineva se află într-o asemenea situaţie, fiecare gest bun şi eficace face o diferenţă, oferă o gură de oxigen şi speranţă, oferă alinare. Doliul la care asistăm este un doliu colectiv, întreaga societate românească participă la el cumva. E important, însă, să nu ne imaginăm în vreun moment că doliul societăţii româneşti este unul şi acelaşi cu doliul pe care îl trăiesc în intimitate familiile victimelor.

Care au fost poveştile care v-au impresionat?

M-am uitat în ochii unei mame care şi-a înmormântat copilul, am vorbit cu mătuşa unui copil care e în stare vegetativă persistentă. Nu cred că este vreo poveste care să nu mă fi impresionat în mod personal, cu atât mai mult cu cât eu însumi am pierdut prieteni la Colectiv. Cred că ceea ce face ca sufletul să rămână ancorat în realitate este partea de uniune şi de solidaritate. Efortul nostru este acela de a le reda intimitatea acestor familii care s-au trezit, în mod secundar, că experimentează o traumă, inclusiv din perspectiva mass-media, pentru că au circulat liste cu nume, informaţii neverificate şi tot aşa.

România este o ţară cu un apetit vorace şi toxic pentru situaţii de tragedie colectivă. Şi pentru cele individuale, dar în special pentru tragediile colective. Atât cât ţine de mine, voi căuta să fac un perimetru de intimitate în jurul acestor familii, în aşa fel încât să îşi poată strânge morţii, să îşi poată îngriji copiii, să îşi poată repune mintea pe un model de coerenţă şi, în cele din urmă, să restabilim normalitatea, un termen deja abstract, greu de imaginat deocamdată în viitorul apropiat. În astfel de situaţii de busculadă şi de degringoladă se poate întâmpla să apară tot felul de persoane care avansează idei, care promit lucruri, care propun tot felul de soluţii miraculoase, care deschid conturi pentru donaţii, pentru victime şi care, practic, fac din moarte un business.

Deja sunt astfel de cazuri...

Exact! Aşa ceva este de neacceptat, voi fi mereu împotriva acestei nemernicii umane, toleranţa mea în momentul de faţă este zero faţă de oricine îşi poate închipui că obţine vreo formă de capital, fie emoţional, fie el de imagine sau financiar de pe seama victimelor de la Colectiv.

În ce măsură reuşesc oamenii din echipa dumneavoastră să nu se încarce cu durerea familiilor?

Într-o tragedie de genul acesta, oamenii care sunt intervenanţi au un sistem de dublaj, au un sistem de rotaţie pe caz şi au un sistem de descărcare intern. Asta înseamnă că suntem conştienţi că suntem şi noi oameni şi că expunerea individuală şi colectivă a familiilor provoacă efecte. După a anumită perioadă, fiecare coordonator de echipă ia în gardă personalul, se discută, se fac grupuri de debriefing. Există o formă de ajutor intern pe care ne-o dăm unii celorlalţi în aşa fel încât să putem continua să funcţionăm. Din fericire, n-a fost niciodată nevoie de un astfel de efort în ultimii 25 de ani, dar bucuria mea e că putem pune în practică lucruri pe care le-am învăţat în teorie şi care vedem că funcţionează.

Deci e un sistem care o ia de la zero?

S-a mai colaborat într-un mod similar după accidentul din Muntenegru şi după tragedia de la Maternitatea Giuleşti. Ştiam exact ce s-a făcut atunci şi ştiam exact care sunt strategiile pe care am mizat ca să creştem rata de supravieţuire, ca să creştem rata de bunăstare şi ca să creăm un perimetru împrejurul victimelor şi familiilor lor. Cred, în schimb, că fascinaţia morbidă nu face bine nimănui, la fel cum nici preocuparea toxică pe care o are comunitatea românească în acest moment cu moartea lor nu ajută, cred că avem nevoie să oferim căldură pentru familiile celor decedaţi şi să oferim speranţă pentru familiile celor care au trăit.