„Adevărul": În ce stadiu suntem cu reforma învăţământului superior?

Andrei Marga: Se poate spune că astăzi, în educaţie, România este în urma ţărilor Uniunii Europene, în urma Serbiei, ţară care a trecut printr-un război. Între anii 1998-2000, România era socotită printre ţările care făceau reforme serioase, în avangarda acelor ţări. Atunci România era la nivelul Cehiei, într-o poziţie deosebit de bună şi conta în mişcările şi dezbaterile internaţionale.

Citiţi şi:

RAPORT Facultăţile din România, corijente în Europa

Studenţii care învaţă peste hotare sunt o generaţie pierdută pentru România

Şi acum?

Acum, sistemul universitar din ţară este cel mai corupt sistem din Europa şi unul dintre cele mai împiedicate să se schimbe, tocmai din cauza deciziilor diletante din ultimii ani. Piedica majoră rezidă şi astăzi în incompetenţa decidenţilor. Aceasta s-a văzut şi la adoptarea Legii educaţiei naţionale, care ar fi fost un adevărat dezastru, prin incoerenţa ei. Acolo sunt combinate „după ureche" două sisteme. Cel asiatic, care disciplinează elevul prin cât mai multe probe de control şi prin care natura acestuia nu se dezvoltă, şi cel nordic, care îl face pe elev să înveţe de plăcere şi-l lasă să se dezvolte. Combinarea celor două modele dă rezultatul paradoxal - program şcolar încărcat şi ineficient.

Aţi propus, printr-un Consorţiu nou creat, reducerea numărului de universităţi. Avem prea multe?

Reglementările învăţământului superior s-au deteriorat continuu, din 2001 încoace. Era nevoie de o alianţă a universităţilor de prim-plan pentru a promova noi reforme. Aşa s-a format Consorţiul Universitaria, care cuprinde cele patru universităţi „clasice" ale ţării - Universitatea din Bucureşti, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Universitatea de Vest din Timişoara, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, cărora li s-a adăugat şi Academia de Studii Economice din Bucureşti.

România trebuie să facă urgent o clasificare a universităţilor şi să stabilească care sunt de talie naţională şi care sunt instituţii regionale. Ar trebui să se revină la tradiţia în baza căreia fiecare universitate are legea proprie de funcţionare. Şi acum există lege pentru fiecare dintre universităţi, dar textul legii este acelaşi pentru toate instituţiile de învăţământ superior. România are un efectiv prea mare de universităţi şi un efectiv prea mic de studenţi. Sunt lacune în sistem care nu au similitudini în Europa şi o corupţie care este mai mare ca oriunde.

Puteţi să daţi exemple?

Corupţia în învăţământul superior constă nu doar în aceea că se vând examene (ceea ce este nespus de grav!), ci şi în faptul că examenele sunt prea relaxate în „universităţi" improvizate, că se ajunge la granturi pe criterii de partid. În plus, persoane fără profesie caută să obţină posturi universitare prin simpla activistică politică.

Un exemplu: în nicio ţară europeană nu este posibil ca ocupantul unei funcţii semnificative în administraţia naţională sau locală să devină profesor în timpul mandatului. În Germania şi în alte ţări nu poţi să concurezi pentru un post de profesor universitar dacă eşti demnitar. În România, situaţia este contrară: unii ocupanţi de funcţii de orice nivel vor să fie şi universitari, cu orice chip. În Europa, în principiu, nu este posibil când eşti într-o funcţie publică să obţii titlul de doctor. Nu pentru că îţi este pusă la îndoială valoarea, ci pentru că se pune problema legitimării obţinerii acelei diplome.

Ce va face Consorţiul pentru studenţi?

Consorţiul Universitaria şi-a asumat rezolvarea de probleme de studiu şi de viaţă ale studenţilor într-o manieră modernă. De pildă, una dintre hotărârile Consorţiului a fost reglementarea, într-o viziune nouă, a mobilităţilor studenţeşti. Fiecare student masterand sau doctorand este sprijinit să petreacă un semestru într-o altă universitate decât cea în care s-a înscris la admitere. Reprezentanţii studenţilor sunt invitaţi, de altfel, la reuniunile periodice ale Consorţiului.

Puţine doctorate rezolvă probleme

Unde duc carenţele acestei educaţii?

Scăderea nivelului profesional. Să privim în construcţia de autostrăzi, în organizarea reţelei sanitare, în starea agriculturii, în discuţiile din administraţia publică şi în altele. Peste tot se văd efectele unei scăderi de motivaţie, de concentrare, în fond, de competenţă. Pe lângă multiple crize indigene, ţara noastră este în faţa celei a calificărilor profesionale şi a crizei capacităţii de administrare, iar această scădere începe să doară. Ea se observă nu numai în slaba competitivitate a produselor, ci şi în nivelul scăzut al dezbaterii publice, în expansiunea indiferenţei, în incapacitatea de a concepe programe anticriză.

Ce schimbări propuneţi în legislaţia doctoratelor?

Reglementarea studiilor de doctorat trebuie schimbată profund pentru a opri banalizarea titlului şi a spori relevanţa lucrărilor de doctorat. Câte lucrări de doctorat rezolvă probleme? Este o întrebare cu prea puţine răspunsuri pozitive. „Şcoala doctorală" este înţeleasă greşit în reglementările din România, doar ca şcoală de un fel aparte.

Renunţarea la examene serioase este păguboasă, iar absenţa unor programe de cercetare, de care să fie legate teze de doctorat, creează handicapuri doctoranzilor. Toate acestea sunt prezente în reglementările din 2005-2006 ale doctoratului şi ar trebui înlăturate.

Care sunt măsurile ce trebuie luate în perioada următoare?

Prima măsură ar fi aducerea în roluri de decizie a unor persoane competente, cu capul pe umeri şi responsabile. A doua este elaborarea unei viziuni pe termen mediu şi lung, dar nu cum se face acum - colaţionând idei „inspirate", în cel mai bun caz -, ci lămurind scopurile, opţiunile, mijloacele şi acţiunile.

Cine este Andrei Marga

Andrei Marga, 63 de ani, este rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca. A fost ministru al Educaţiei Naţionale între 5 decembrie 1997 şi 28 decembrie 2000, când a început un program de reformă a învăţământului. În timpul cât a fost ministru, Andrei Marga a lansat programe noi de predare şi a făcut schimbări la nivelul managementul academic. Este profesor de Filosofie Contemporană şi Logică şi a scris mai multe cărţi în domeniul filosofiei. A fost distins cu premii internaţionale, printre care Premiul Herder în 2005.