Alinarea fricii şi cruzimea la un an de pandemie

Mai mult decât oricând am avea nevoie de alinare. În locul ei însă ni se servesc porţii tot mai mari de frică, de cruzime şi de intoleranţă, libertatea, spre bucuria tiraniilor, fiind pe ducă peste tot.

În aceste zile în care evreii şi creştinii apuseni îşi celebrează sărbătorile pascale, al căror temei biblic nu poate fi disociat de ideea libertăţii, a izbăvirii de robie, din sclavia egipteană a poporului ales de D-zeu, religiile se confruntă cu numeroase întrebări. Ce legătură e între ele şi libertate? Şi ce rost mai au, dacă mai au vreunul, în modernitate? Alinarea fricii?

Nu orice frică-i rea: ”a fi în viaţă e a fi înfricoşat”

”Frica păzeşte bostănăria”, zice o înţeleaptă vorbă românească. Câţi oameni nu s-au salvat, luând măsuri antipandemice de frica iscată de imaginile morţilor de Covid, ale camioanelor militare italiene, ale sicrielor umplând până la refuz morgile din Bergamo?

”A fi în viaţă e a fi înfricoşat” afirma în 1989 gânditoarea americană Judith Shklar. Blake Smith îi reia afirmaţia în Tablet Magazine reliefând că, în eseul ei politic, ”Liberalismul Fricii”, devenit de căpătâi pentru teoriile politice moderne, acest simţământ justifică persuasiv sistemul unei guvernări democratice, limitate, ca mijloc eficient de ”protecţie împotriva cruzimii fizice a agenţilor statului”.

Cruzimea naturii şi a politicienilor

Pentru vest şi ceea ce a contat până acum drept ”lumea liberă”, anul care a trecut de la sărbătorile pascale precedente n-a îngrozit doar prin reala sau aparenta cruzime fizică a unor factori de decizie, de pildă a medicilor, care, nemaifiind în stare să facă faţă afluxului de muribunzi, s-au văzut nevoiţi să trieze accesul pacienţilor la ATI.

Căci nu s-a murit în masă doar aşa. S-a murit de virus şi acasă. S-a murit de neştiinţa de a-l trata. S-a murit de prostia politicienilor care au respins, iniţial, oprirea călătoriilor din China comunistă, apoi, vremelnic, purtatul de măşti şi au ordonat, precum guvernatorul New York-ului, Cuomo, ca azilele de bătrăni să fie silite să primească pacienţi de Covid.

Căminele, cuminţi, i-au primit, iar locuitorii lor s-au văzut decimaţi. Şi nu doar de virus, căci au răpus şi alte soiuri de cruzimi, omeneşti de această dată: incapacitatea politicienilor europeni de a comanda din timp vaccinuri suficiente. Iar anterior şi ulterior, interdicţia atingerii mâinilor, a vizitării oamenilor vârstnici din azile, izolarea şi singurătatea, crunt impuse ca măsuri de combatere a pandemiei. Ucigaşe au fost şi exploziile depresiei, prăbuşirile autocontrolului psihic, erupţia incotrolabilă a violenţelor domestice şi corolarul tuturor frustărilor, inclusiv a celor economice stârnite de interminabile lockdownuri, care e fanatismul şi extremismul politic, naţional şi religios.

De ce nu e de vină doar natura

Ce trist. Ce predictibil. Ce bine ar fi fost să avem lideri mai buni. Ce bine ar fi fost să ne fie mai frică de dregători şi gazetari nerozi şi ticăloşi, decât ne-a fost.

Dar oare de ce nu ne-o fi fost? De ce, într-o lume iudeo-creştină întemeiată pe religii ale compasiunii şi iubirii, în care viaţa e sacrosanctă şi suprimarea ei o crimă, şi mila, şi compasiunea cu victimele nevinovate ale pandemiei, şi indignările noastre în legătură cu netrebnicia celor care ar trebui să le aibă pe conştiinţă sunt, aparent, foarte limitate?

Tot Blake o citează pe Shklar sugerând, în cartea ei, ”Vicii ordinare”, că avem motive să ne temem şi de alte forme de cruzime decât cele fizice, mai subtile, dar nu mai puţin sinistre. În speţă de cruzimea morală a celor care clamează că ar detesta opresiunea”.

În acest context, Shklar sublinia, clarvăzătoare, la mijlocul anilor 80, că liberalismul poate degenera, devenind o cultură a victimizării, care permite ”impulsurilor noastre sadice să treacă drept virtuţi ireproşabile”. De pericolul totalitar, avertiza ea, nu sunt la adăpsot nici societăţile occidentale.

Exact această fatidică degenerare s-a petrecut. Azi ne ameninţă grav democraţiile, din ce în ce mai iliberale. Ne ameninţă nu doar apărarea, în vest, în faţa ispitelor totalitare şi, deci, drepturile fundamentale, precum cele religioase, de conştiinţă, de gândire, de opinie şi de exprimare, ci şi capacitatea de a reacţiona adecvat la asasinarea libertăţii şi demnităţii în ţări ca Rusia, Belarus, China comunistă, ori Myanmar. Ne atacă serios, totodată, capacitatea de a empatiza cu noi înşine şi cu ai noştri, precum şi cu victimele adevărate ale unor demersuri liberticide. Căci unde victimele sunt imaginare, dar date drept reale, de unde mila cu cele reale, prezentate ca inexistente?

Ce s-a stricat şi ce-am putea îndrepta

Potrivit eminentei gânditoare originare dintr-o familie evreiască din Letonia, suntem chemaţi, imperativ, ”să privim în noi şi să continuăm să privim în acele părţi din noi care şi-ar putea dori întoarcerea la cele mai rele forme de nelibertate”.

Or, înaintea ei, nu mai puţin genialul Eric Hoffer ne lămurea, în ”Adepţii Fanatici”, ce resorturi de frustrare, de ranchiună şi dorinţă (nihilistă) de autoanulare şi de nimicire, îi determină pe mulţi să adere, fanatic, la mişcările extremiste.

Mişcările totalitare le promit distrugerea individualităţilor proprii, virulent detestate de adepţii lor fanatici, lichidând, în acest proces de anulare şi autoanulare a personalităţilor, civilizaţia însăşi, patria cetăţeanului şi a conştiinţei lui civice. Libertatea şi meritocraţia devin inamicii cruciali ai fanaticului, de vreme ce îi dau măsura propriei inadecvări şi îl împiedică să se autoanihileze şi să dispară, ca individ, în anonimatul masei.

Dar dacă e nevoie de introspecţie pentru a descoperi aceste periculoase resorturi liberticide, ca şi a celor alinând angoasele şi frica, de pildă frica de moarte, sau de neajunsurile bătrâneţii: oare, ce le poate furniza mai eficient decât religia?

Sentimentul, azi, prevalent, despre care scrie Shklar, că oamenii au o intrinsecă valoare morală, ce nu trebuie să fie degradată e, potrivit ei, consecinţa învăţăturii (iudeo)creştine ”a compasiunii”.

În fapt, e efectul direct al plasării, ca pietre unghiulare la temelia acestei civilizaţii, a ideii creării omului după chipul şi asemănarea lui D-zeu. Şi a poruncii iubirii de aproape din Levitic, a treia carte a Bibliei. Ce poate conferi mai multă demnitate? Şi ce poate alina mai eficient decât îndeplinirea ei?

Când prea binele e răul întrupat

Or, mai binele este duşmanul binelui. Excesul de omenie generează neomenie. Când bisericile se prefac din instituţii ale credinţei în partide politice dezamăgesc şi sunt părăsite. În vest se tot golesc, de ani. Când, de frica inchiziţiei, omorâm religia, e probabil ca nevoia de religie a omului să-l aducă să îmbrăţişeze, cu mare zel şi tot atâta fervoare religioasă, cine ştie ce doctrină salvaţionistă, cine ştie ce fanatică ideologie totalitară cu pretenţii de învăţătură sacrosanctă. Concomitent, ateismul militant devine religie, iar fundamentalismul religios se preface în totalitarism politic.

Exagerările antirasismului militant sunt rasiste. Iar feminismul excesiv se varsă lesne în antifeminismul transgenderismului radical. Când, de dragul progresului şi în numele combaterii urii începem, cu maxim puritanism, să interzicem caricaturile şi libera expresie, ucidem şi progresul, nu doar libertatea. Când, de dragul exersării empatiei, edificăm o societate a victimizării perpetue, creând victime false, nu ne defulăm, astfel, doar eventualul sadism, ci privăm şi victimele reale ale cruzimilor fizice, sau morale, de compasiunea reală, de solidaritate şi de ajutorul concret de care ar avea mare nevoie.

A venit timpul să dibuim mai lesne capcanele iubirii de departe şi să ne apărăm de ele, dacă ţinem la libertate, demnitate şi civilizaţie. Şi dacă nu? Frica şi cruzimea ne-ar da gata. Nu Bergamo e problema noastră de căpătâi. Ci barbaria drapată ca omenie.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle