Alina Mungiu-Pippidi: Când revoluţia noastră e lovitura lor de stat

Publicat:
Ultima actualizare:
Alina Mungiu-Pippidi este profesor de studii ale democraţiei la Berlin, expert pentru Consiliul Europei şi preşedinte al Societăţii Academice din România (SAR)
Alina Mungiu-Pippidi este profesor de studii ale democraţiei la Berlin, expert pentru Consiliul Europei şi preşedinte al Societăţii Academice din România (SAR)

Tot aud de 27 de ani că la 22 decembrie 1989 a fost lovitură de stat. Şi ce? Eu habar nu aveam când l-am scos din casă pe frate-meu ăl mic, Cristi, spunându-i că dacă nu ieşim toţi se mai poate încă da totul peste cap, sau când am încercat (fără succes) să mai ridic lumea şi în vreo două-trei locuri publice.

Am ştiut de atunci că nu e OK, pentru că în timp ce frate-meu şi eu eram printre primii oameni care intrau în Piaţa Unirii (eu spunându-i să stea mai după coloanele blocului Romarta, că nu se ştie dacă nu se trage), în balconul frumosului hotel Traian, proiectat de inginerul Eiffel în secolul XIX şi pe care nu îl văzusem deschis niciodată în cei 25 de ani ai mei, funcţiona deja o instalaţie de sunet. Şi un obscur profesor de istorie semănând vag cu Alexandru Ioan Cuza, altfel până atunci şi după aceea un nimeni absolut, pe numele lui Ioan Solcanu, deja vorbea viitoarei mulţimi în curs de constituire.

Deja radioul local închis din ordinul partidului cu luni înainte fusese deschis de revoluţionarii tehnicieni şi printre primii care vorbea poporului era şeful Securităţii locale, care ne spunea să ne păstrăm calmul şi să nu spargem nimic, că Securitatea e de partea Revoluţiei.

Poporul s-a găsit să pună întrebări, cum ar fi de ce doar trei disidenţi de umplutură într-un CFSN plin de securişti şi atunci Securitatea a trebuit să inventeze o mare ameninţare, costând doar câteva microfoane cu pam-pam şi vreo mie de vieţi.

Pentru că, vezi, pe stradă erau oameni care nu ştiau că totul e aranjat, ei credeau că e pe bune.

La fel, la Timişoara muriseră deja sute de oameni, cărora le fuseseră furate cadavrele din Spitalul Judeţean, nici morţii, nici supravieţuitorii nu ştiau, pe 18 decembrie deja când oraşul se declara liber, că era totul aranjat.

Că mult şi bine ar fi fost aranjat de unii dacă nu ieşeau alţii din casă. Azi eram ca Belarus.

Pe scurt, revoluţia a fost furată, dar a existat, furată de unii care plănuiseră o lovitură de stat şi cărora nu le-ar fi ieşit niciodată dacă alţii nu credeau că e o Revoluţie.

Acei alţii erau puţini, dovadă votul de 83 la sută în favoarea lui Ion Iliescu la alegerile din 1990, dar şi mărturia regizorului Andrei Şerban, care mi-a mărturisit în 1997, cănd îi spusesem lui Iliescu în faţă la TVR (înainte şi după, nimeni nu a mai avut ocazia asta, cu peste zece milioane de oameni care urmăreau) că minte şi cu Revoluţia, şi cu mineriada, că nu a întâlnit pe nimeni în Bucureşti care să nu fi fost de partea lui Iliescu la acea discuţie, şi asta în cercul de cunoştinţe al lui Andrei Şerban, care nu frecventa femeile de la APACA.

Ca atare, mulţumim Procuraturii că în sfârşit, şi la mineriadă, şi aici, arată lumii că Iliescu a furat Revoluţia unor oameni de curaj, ca întotdeauna minoritari, omagiu morţilor şi răniţilor noştri care au fost autentici în vreme ce în jurul lor unii regizau ca să profite de pe urma curajului lor, şi iată de ce nu am reuşit mai mult în 28 de ani de atunci, pentru că tabăra noastră, atâta cât a fost, a stat pe picioarele putrede ale unor aprobatori ai lui Iliescu, azi feroci antipesedişti şi luptători cu totalitarismele care nu mai sunt. Mai solide ar fi fost pentru noi picioarele morţilor.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite