DOCUMENTAR 4 martie 1977, ziua în care a dispărut Bucureştiul. Cascadorul Paul Fister: „Ne-au adus, aşteptând o minune de la noi“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pe 4 martie se împlinesc 40 de ani de la cutremurul din 1977. A fost o tragedie afundată într-un nor de praf, cu mii de morţi şi răniţi, cu zeci de clădiri transformate în pulbere şi cu eforturi mari de salvare a supravieţuitorilor. Mai mult de atât, a fost o lovitură pentru regim. Cu ţara paralizată, Ceauşescu a venit cu idei noi despre cum ar trebui construită România – idei care nu vizau numai urbanistica.

Dimineaţa zilei de vineri, 4 martie 1977, a fost ca oricare alta. Un început de primăvară capricios a lăsat oamenii în dubiu minute în şir în faţa şifonierului, cu marea întrebare nedezlegată: a venit sau nu momentul potrivit pentru a lăsa pardesiul de iarnă în schimbul unei geci mai subţiri? Cerul era variabil, mai mult noros. Vântul sufla moderat. Fiecare a procedat după cum i-a dictat curajul.

În acea zi, s-a raportat că în Bucureşti planul a fost depăşit cu 3,1 la sută la producţia globală – mergea strună!, productivitatea muncii era într-un salt nemaipomenit –, dar şi celelalte oraşe o duceau la fel de bine; muzicienii din Satu Mare au concertat la Ateneul Român; la Cârcea, în judeţul Dolj, s-au descoperit ruinele unei aşezări neolitice, iar la Rozavlea, în judeţul Maramureş, a fost găsită o colecţie de obiecte aparţinând perioadei târzii a Epocii Bronzului; studenţii Facultăţii de Agronomie s-au fotografiat împreună în ultima lor zi de studiu; vârstnicii din Bulbucata s-au prins în horă mare şi au dansat până şi „Căluşul“ în faţa consătenilor adunaţi la căminul cultural; în judeţul Dolj s-au numărat 600 de miei născuţi de la începutul anului.

Seara, Telejurnalul – ocupat de vizita cuplului Ceauşescu în Nigeria, ultima destinaţie din turneul african – a fost urmat de filmul bulgar „Dulce şi amar“, care nu era genul romantic, şi de o înregistrare a tragediei lirice „Norma“, compusă de Bellini. Aşadar, absolut nimic neobişnuit nu s-a raportat în cursul zilei de 4 martie 1977 în România. A venit, însă, seara.

Eternele 55 de secunde

image

Blocul Dunărea a fost printre primele clădiri mari din Bucureşti care s-a prăbuşit în urma cutremurului; sursa: getty images

La ora 20.40, când abia ce „Dulce şi amar“ i-a prins în poveste pe telespectatori, la Observatorul seismic „Muntele Roşu“ se înregistrează două cutremure mici. Încă unul şi seismologul Fântână lasă deoparte ceasul la care meşterea de plăcere şi rămâne atent la instalaţii. La ora 21.22, aparatele lui Fântână încep să se mişte înfiorător, cum nu se mai văzuse. Pământul se zgâlţâie puternic pe verticală, oamenii simt cum casele parcă se transformă într-un armăsar în galop, apoi cumplitul legănat se schimbă pe orizontală. Clădirile huruie şi duduie şi scrâşnesc şi crapă şi e un vuiet înfundat, infernal, de-afară se aud detunături şi pornesc incendii. Se instalează panica. Părinţii îşi azvârlă copiii pe geam sau se aruncă ei înşişi, agăţaţi de câte-o pătură, se ascund pe sub mese, se reped pe scările blocului, unii cad cu pat cu tot în hăul căscat sub ei în podea ori fug pur şi simplu din barurile şi cofetăriile pe unde-şi alinau oboseala de peste zi. Treptat, Bucureştiul începe să fie înghiţit de un nor gros şi înecăcios de praf. Zeci de blocuri se transformă sub ochii trecătorilor în mormane imense de moloz şi prind între dărâmături mii de oameni. Pământul a continuat să se mişte timp de 20 de minute, dar fără să se mai simtă. Însă eternitatea primelor 55 de secunde de cutremur cu magnitudinea 7,2 pe scara Richter a cuprins toate spaimele românilor.

Zece bombe atomice au oprit timpul

image

S-a instalat imediat haosul. Printre ecourile sirenelor de la ambulanţe se auzeau din toate părţile strigăte contrarii: unii ţipau că mai vine un val seismic, toată lumea să iasă în stradă!, alţii – că răul a trecut, sunt în siguranţă (cei care mai sunt). Au picat toate sistemele – televiziune, electricitate, telefonie, până şi ceasurile de pe străzile Bucureştiului au rămas blocate la ora 21.22. Singur, numai radioul mai funcţiona. Iar de la ora 2.00 noaptea a difuzat concertul pentru vioară şi orchestră în Mi minor al lui Bartholdy – înregistrat cu tot cu aplauzele finale.

Bucureştiul a fost acoperit de moloz, praf şi panică; sursa: getty images

Traficul aerian a fost dezafectat. S-a povestit ulterior cum la ora 1.30 în acea noapte, un avion bulgăresc a încercat să ia legătura cu turnul de control şi n-a reuşit. Când a trecut pe deasupra Bucureştiului – întuneric beznă. Iar când a reuşit să ia legătura cu turnul de control din Varna, pilotul, speriat, a început să-i spună răstit operatorului: „A dispărut Bucureştiul!“. Ceea ce se cam întâmplase. Capitala a fost victima cel mai grav afectată de seism: dintre cele 1.578 de victime înregistrate la nivel naţional, 1.424 au fost numai în Bucureşti. În toată ţara au fost 11.300 de răniţi şi 32.900 de locuinţe prăbuşite şi grav afectate.

În Bucureşti, 33 de blocuri şi clădiri mari au fost distruse, iar peste 130 au fost grav avariate. A fost cel mai grav seism din regiune din 1908 – niciunul nu mai depăşise 4,5 grade pe scara Richter. Unda de şoc a fost echivalentă cu puterea a zece bombe atomice similare cu „Băieţelul“ aruncat deasupra oraşului Hiroshima în dimineaţa zilei de 6 august 1945, transmitea în martie 1977 agenţia France Presse, citată de Agerpres.

Clipa zero a reconstrucţiei

Elena Ceauşescu a vizitat supravieţuitorii cutremurului la spital şi s-a fotografiat cu ei, în scopuri propagandistice; sursa: „Durere şi eroism“ (ed. Eminescu, 1980)

image

În seara zilei de 4 martie 1977, Nicolae şi Elena Ceauşescu se aflau într-o vizită oficială în Nigeria, în Lagos, care atunci era capitala statului. Ziua de lucru se încheia cu un dineu, la care au toastat ambii lideri. Când a venit rândul lui Ceauşescu, au început să sosească mesajele: seism de 10 grade pe scara Richter, blocul Continental e o ruină, cofetăria Casata s-a dărâmat. Bucureştiul se dezintegra, Nicolae Ceauşescu îşi continua discursul poticnit, iar consoarta se înnegrise la faţă. Cina s-a încheiat prematur, soţii Ceauşescu au plecat în grabă către România, după ce Nicolae Ceauşescu a dictat din Lagos decretul ce trebuia să fie printat în „Scânteia“ pe 5 martie.

S-a instituit starea de necesitate pe întreg teritoriul ţării. Toate forţele se mobilizau către salvarea tuturor posibililor supravieţuitori: de la armată, gărzile patriotice, până la spitale, cetăţeni şi activişti de partid. Tragismul situaţiei a fost exploatat şi propagandistic: tovarăşul a fost fotografiat printre ruine, asistând la misiunile de salvare a oamenilor prinşi sub moloz, alături de câini specializaţi în găsirea supravieţuitorilor, iar tovarăşa – în spitale, la patul copiilor şi tinerilor care rezistaseră până la venirea salvatorilor. Căutările au durat mai mult de zece zile, timp în care şi-au pierdut viaţa şi unii dintre salvatori, iar treptat s-au reabilitat toate cele dezafectate – drumuri, telecomunicaţii, întreprinderi închise. Întreaga presă internaţională a fost atunci cu ochii pe România. Nicolae Ceauşescu a avut ocazia să liniştească lumea întreagă, într-o conferinţă de presă internaţională organizată joi, 10 martie: „Într-o perioadă de circa doi ani, vom putea reconstrui complet oraşele şi localităţile care au avut de suferit“. În 1977, ţara toată a devenit un şantier.

Cifrele dezastrului

Oraşul Zimnicea a fost transformat în ruine: 175 de case prăbuşite, 523 – grav avariate, 4.000 de sinistraţi.

Craiova: 550 de clădiri avariate, 30 de morţi şi 300 de răniţi.

Ploieşti: 194 de locuinţe distruse, 2.194 – grav avariate, peste 70 de întreprinderi din judeţ şi-au întrerupt activitatea.

Buzău: 1.900 de clădiri avariate şi complet distruse, peste 300 de şcoli, grădiniţe şi creşe şi 30 de instituţii socio-culturale.

Prăbuşirea şi remodelarea vechiului Bucureşti

Cutremurul a distrus clădiri emblematice pentru patrimoniul înfrântei lumi burghezo-moşiereşti. Arhitectură decadentă, ajunsă ruine la picioarele regimului comunist român. Atunci, Nicolae Ceauşescu a luat o decizie de oportunitate: să remodeleze faţa Bucureştiului după gustul şi necesităţile sale. Noul proiect de urbanism a început prin demolarea clădirilor avariate de cutremur şi a continuat, în acelaşi fel, cu demolarea şi a acelora care rămăseseră în picioare – în special lăcaşuri de cult şi cartiere de case. Totul, în numele arhitecturii socialiste: bulevarde largi, drepte, străjuite de blocuri uniforme, în care să fie înghesuiţi cât mai mulţi oameni ai muncii din toate colţurile ţării. Bucureştiul a devenit terenul de joacă favorit al lui Ceauşescu. Câteva dintre blocurile din perioada interbelică au suferit avarii grave în urma seismului, iar astăzi se găsesc sub forme complet diferite ori, pur şi simplu, au dispărut. Iată câteva exemple:

Blocul Dunărea. Alături de biserica Enei, cu care se învecina, blocul Dunărea reprezenta un reper arhitectural în peisajul din centrul Capitalei. Situat peste drum de ceea ce este astăzi clădirea Teatrului Naţional din Bucureşti şi în faţa Facultăţii de Arhitectură, blocul era o construcţie modernă, ornamentată cu un şir de coloane corintice, la parterul căruia se afla restaurantul cu acelaşi nume, faimos în epocă. După ce partea stângă a clădirii s-a prăbuşit la cutremur, s-a demolat întregul imobil. În acelaşi timp, a fost demolată şi Biserica Enei, despre care s-a spus că a fost lovită accidental de un utilaj. Pe locul fostului bloc şi al bisericii s-a construit blocul Dunărea 2 – o construcţie anostă, foarte mare şi fără niciun pic de personalitate arhitecturală.

image

Surse: „Durere şi eroism“ (ed. Eminescu, 1980), ringcentrulvechi.ro, infobraila.ro, Alexandra Şerban

Blocul Scala. Situat la intersecţia străzii C.A. Rosetti cu bulevardele Bălcescu şi Magheru, blocul şi-a primit numele de la celebrul cinematograf de vizavi. Iniţial, a suferit avarii în urma cutremurului din 1940 şi nu a mai fost reparat, din cauza războiului care a urmat. În 1977, s-a transformat într-un morman de moloz.  A fost şi el refăcut, cu modificări capitale, iar casele din jur au fost demolatepentru a completa salba de blocuri de pe marginea  bulevardului.

image
image

Blocul Continental era format din două imobile lipite, construite în perioada interbelică. Prima parte a blocului Continental a fost ridicată în 1937, după planurile arhitectului George Matei Cantacuzino. Imobilul nu era numai spaţiu rezidenţial: la subsol exista o sală de teatru, unde a avut sediu Cabaretul Colorado până în anii ’50 şi apoi Barul Continental, la parter – Bursa de Cereale (unde a funcţionat, din anii ’70, magazinul Miraj) şi în primele etaje, câteva birouri. Iniţial, blocul s-a numit Casa block Soutzo, aflându-se în spatele Palatului Suţu. În 1938, a fost construit şi cea de-a doua clădire. Blocul Continental s-a prăbuşit în totalitate la cutremurul din 1977, căci la momentul construcţiei nu existau norme seismice de construcţie. Primul s-a prăbuşit imobilul din 1938, după care, încet, a căzut întreg blocul – cu excepţia unei mici părţi, care era lipită de Palatul Creditului Funciar. Aici se afla apartamentul actorului Toma Caragiu – numai că actorul n-a rămas în apartament, ci a alergat pe casa scării, unde şi-a găsit sfârşitul. Şi Doina Badea, A.E. Baconski şi Veronica Porumbacu au sfârşit la Continental. După 1977, blocul a fost reconstruit – sau, mai exact, a fost construit un nou bloc, unul mai simplist şi megalitic. 

Blocul Wilson se afla pe strada cu acelaşi nume (astăzi, Dem.I. Dobrescu), la intersecţia cu bulevardul Brătianu (astăzi, Bălcescu). A fost ridicat în anii ’30, iar partea superioară era construită în stilul art-deco. Aici a funcţionat Creditul Agricol, iar după aceea, s-a înfiinţat pensiunea Bulevard. Imobilul a fost avariat grav în 1977: faţada s-a prăbuşit cu un etaj, iar o cărămidă a căzut peste un profesor din Cluj şi l-a azvârlit până în mijlocul străzii. Blocul nu a fost demolat, ci doar faţada principală i-a fost reconstruită şi schimbată.

image

Blocul Casata a fost construit în anii 1930, cu terase în partea superioară, de unde se admira panorama oraşului. Lipită de bloc, era casa în care locuise Take Ionescu. În martie 1977, o parte a blocului a căzut – casa, nu. Fundaţia a fost afectată, iar blocul a trebuit demolat în totalitate. În locul său a răsărit un imobil care nu mai păstrează nimic din fosta arhitectură – în schimb, s-a încadrat modei Epocii de Aur, mult mai mare şi falnic, pentru care s-au demolat şi casele care-l înconjurau.

image

Cascadorii făcute pe viu: „Ne-au adus, aşteptând o minune de la noi“

La dificilele şi periculoasele acţiuni de scoatere a victimelor de sub dărâmături au participat, printre alţii, şi cascadorii Studioului Cinematografic Bucureşti, despre care se poate spune că au făcut adevărate acte de eroism. Cascadorii de la Buftea se remarcaseră şi în timpul inundaţiilor catastrofale din 1970, care i-au prins pe platourile de la filmul lui Sergiu Nicolaescu, „Mihai Viteazul“. Au fost şi de această dată, după seismul devastator, o prezenţă cotidiană a operaţiunilor de salvare. „Oriunde se impune o intervenţie mai specială, numaidecât se cere prin radio: «Un cascador la Continental», «Un cascador la Nestor»!“, scria Mihai Stoian în cartea „21:22. Seism. 4 martie şi după...“. O parte dintre eroii acelor zile au stat de vorbă cu „Weekend Adevărul“ şi rememorează acea cursă istovitoare pentru salvarea vieţilor prinse sub dărâmături.

image

Nicolae Ceauşescu discuta cu Adrian Ştefănescu despre misiunile de salvare a supravieţuitorilor; Sursa; „Durere şi eroism“ (ed. Eminescu, 1980)

O sticlă de whisky şi patru pahare neatinse

„Noi, cascadorii, l-am găsit pe nea Tomiţă Caragiu sub dărâmături, printre ruinele blocului Continental, în a şasea zi de la dezastru. În sufrageria lui, pe masă, o sticlă de whisky şi patru pahare erau pline, neatinse. Dacă stătea în casă, scăpa fără probleme, dar a ieşit pe casa scării. Pe 12 martie a murit şi săracul Tudorică Stavru, a căzut de la etajul opt al blocului Nestor, în timp ce căuta încă supravieţuitori“, a povestit Adrian Ştefănescu, care a avut ocazia de a schimba două vorbe şi cu Nicolae Ceauşescu, printre dărâmăturile din subsolul blocului Scala. „Eram cu Jean Polizache, un coleg. La un moment dat, un general de Securitate a început să ţipe: «Luaţi-i pe bărboşii ăia doi de acolo, că vine tovarăşul secretar general». La care Jenică: «Fu**-ţi stelele mă-tii, dacă-ţi dau una îţi mai pun doi luceferi!». Am înlemnit. Sigur auzise tot şi Ceauşescu. Dar n-am păţit nimic, pentru că nea Nicu era la curent cu toate lucrurile bune făcute de noi după cutremur“, şi-a reamintit cel poreclit „Moafe“.

image

Căutările posibililor supravieţuitor au fost asumate de civili şi militari deopotrivă; Sursa: „Durere şi eroism“ (ed. Eminescu, 1980)

Paul Fister era într-un local din Râmnicu Vâlcea în momentul în care a început să se zguduie pământul, în compania fotbaliştilor Eduard Bartales şi Teodor Ţarălungă. Lucra la un film pentru protecţia muncii cu regizorul Cristu Polucsis, dar a lăsat totul baltă şi a fugit într-un suflet la Bucureşti, pentru a se înrola voluntar în echipele de salvatori.

„Mai intrăm o dată, Tudorică?“

Cascadorul Tudor Stavru a fost înmormântat ca un erou

image

„Eu am lucrat împreună cu Tudorică Stavru la blocul Nestor, pe Calea Victoriei. După cinci zile, se cam terminaseră căutările, iar noi eram cam ultimii cascadori care rămăseserăm pe stradă. Era seară. Fumam o ţigară. Şi apar deodată două maşini de Securitate. «Vă rugăm să ne însoţiţi.» Ne-am uitat unul la altul, nu înţelegeam ce făcusem. Am ajuns pe strada Tudor Arghezi nr. 1. Dan Iosif, care era atunci muncitor la întreprinderea de calculatoare, a auzit pe cineva bătând de sub dărâmături. Era o fată, Livia Negoescu. Împlinise 22 de ani chiar în ziua cutremurului. Era în pat cu logodnicul ei, într-un apartament de la etajul şapte, când s-a prăbuşit blocul. Norocul ei a fost că s-a sprijinit tot timpul pe corpul logodnicului, care a murit după două zile de chinuri. Era un spaţiu extrem de îngust, nu se putea ajunge la ea. S-au căutat tot felul de modalităţi de salvare. S-a vorbit chiar să vină minerii de la Filipeştii de Pădure şi să sape un tunel până în Piaţa Rosetti. Până când a exclamat cineva: «Un cascador. Să vină un cascador». Şi ne-au adus, aşteptând o minune de la noi. Nu se putea săpa cu utilaje, pentru că se scurgea molozul în subsol şi praful o sufoca pe fată. Şi atunci am săpat cu mâinile goale. Lucram cu rândul şi căram molozul cu raniţa de la masca de gaze, ca să lărgim trecerea. Până la urmă am intrat. Plafonul se prăbuşise peste dormeză, care era bine înţepenită. Tot cu mâinile goale a dezmembrat-o Stavru, bucată cu bucată! 128 de ore a stat fata aia acolo îngropată de vie, până când am scos-o la lumină. Când ne trăgeam sufletul, a venit tatăl logodnicului, care ne-a rugat frumos să-l scoatem şi pe el, ca să-l îngroape creştineşte. «Mai intrăm o dată, Tudorică?» «Haide, Paulică!»“, şi-a reamintit Fister, cu lacrimi în ochi. Emoţia îl copleşeşte, căci Tudor Stavru a căzut la datorie, sâmbătă, pe 12 martie 1977.

„Săpam galerii precum cârtiţele“

Şi Vasile Popa a fost unul dintre eroii acelor zile: „24 de oameni am scos de sub dărâmături! Ultima era o femeie, Victoria Alexandriu o chema, care ulterior mi-a crescut copiii. O săptămână am muncit ca un rob la blocul Scala. Eram plin de bube, aveam palmele umflate. Cu nişte cleşti lungi de un metru şi jumătate tăiam fierul-beton, ca să putem înainta. Săpam galerii precum cârtiţele. Veniseră la un moment dat şi minerii, dar ăia au dat imediat bir cu fugiţii! A fost groaznic, cred că iar n-o să dorm la noapte, acum că mi-am amintit...“.

Din jurnalul lui Ion Besoiu: „Fotoliul meu mă ridică în sus ca un cal care cabrează“

Vineri, 4 martie

Ora 21.15

În odaie e cald. Televizorul e aprins. Suntem doi, eu şi prietenul meu, regizorul de film Mircea Mureşan. O seară obişnuită de film TV. El e tolănit pe canapea. Pe covorul moale, câinele Lăbuş, partenerul meu din filmul „Toate pânzele sus“, doarme liniştit. Totul e normal şi lucrurile sunt la locul lor. Sună telefonul. Ridic receptorul şi aud glasul lui Micki. A terminat spectacolul de la teatrul Nottara. Mă întreabă ce face. O chem să vină repede, să nu piardă timpul. E foarte aproape de casă, la 200 de metri, dar nu e singură. E cu colega ei, Catrinel Paraschivescu, pe care o aşteptase soţul, doctor Blaja. - Veniţi toţi trei. Avem o sticlă de vodkă lăsată după-amiază de pictorul Piliuţă. Mă uit în jur. Sticla e pe un raft al bibliotecii. Totul pare normal, obişnuit. Până şi sifonul îmbrăcat în sârmă de la piciorul mesei.

Ora 21.25

Fotoliul meu mă ridică în sus ca un cal care cabrează. Sar în picioare: - Cutremur!!! Mircea nu mă crede. Mişcarea verticală continuă. Lucrurile din jur încep să cadă. Se aud geamuri sparte. Prind câinele de zgardă şi alerg spre uşă. În vestibul sunt aruncat de la un perete la altul. Mişcarea de sub picioarele mele a luat un sens orizontal. Reuşesc să deschid uşa. Aud pereţii pârâind şi molozul curge peste mine. Lăbuş latră furios. Lumina s-a stins. Mircea Mureşan a reuşit să ia din bucătărie o lanternă. Cum o fi găsit-o? Peste noi cad bucăţi de perete. Coborâm pe scări alergând. Am ajuns la etajul I. În vestibulul unui apartament, o bătrână strigă: „Ajutaţi-mă“. O tragem de mână după noi. E o învălmăşeală de oameni şi ţipete. Ajungem jos. Mişcarea aceea fantastică, forţa aceea dezlănţuită haotic, a încetat. Strada Nikos Beloiannis e sinistră, învăluită în bezna spintecată doar de farurile maşinilor şi de urlete. Pe trotuare, cărămizi şi bucăţi de geamuri sparte. Cineva urlă: - S-a prăbuşit Casata!... Mă uit în lungul străzii. Simt inima în urechi. La o sută de metri în faţa mea, în locul colosului aceluia, cu multe etaje, văd cerul albastru. Un albastru limpede, irizat,ca într-o seară de vară la mare. Oamenii aleargă într-acolo. Femeile şi copiii plâng îngroziţi. Imaginile sunt danteşti. Strig după Micki. După socoteala mea trebuia să fi ajuns aici. O caut cu lanterna. Strig tot mai tare. O văd, în sfârşit, lângă un perete, cu mâinile strânse pe gură. Plânge. O iau în braţe şi încerc să o liniştesc. Spun vorbe tâmpite: - De ce n-aţi ajuns sus? -Voiam să intrăm la Casata să vă cumpărăm ceva bun. Mă îngrozesc! Mi se ridică un nod în gât şi picioarele-mi devin moi.

Ora 22.00

Străzile acoperite de bezna groasă sunt invadate de lumea îngrozită. Maşinile circulă haotic. Merg încet, cu farurile aprinse, peste grămezi de moloz, lemne şi cărămizi. Caut casele celor dragi. Trec prin Grădina Icoanei. Sala Studio a teatrului nostru e întreagă. Respir uşurat. Îmi fuge gândul la sala cealaltă, din Schitu Măgureanu. Acolo ce-o fi? În seara asta se jucau două piese de mare succes: „Interviu“ de Ecaterina Oproiu şi „Răceala“ de Marin Sorescu. Sper nebuneşte că nu s-a întâmplat nimic. Încerc să răzbat prin Bd. Magheru. Imposibil. Cineva îmi spune: - S-a prăbuşit blocul Scala şi Dunărea şi Wilsonul şi... Nu mai ascult. Mâinile-mi transpiră pe volan. Niciodată nu mi s-a întâmplat şi până acum o jumătate de oră totul părea normal, solid, aşezat pentru totdeauna.

Sâmbătă, 5 martie

Ora 12.10

În uşa biroului apare Titus Popovici. Are faţa trasă. E neras. – Ce-i cu Toma Caragiu? – Ce să fie ? E bine. E la ţară, răspunde cineva. – Atunci de ce mă întreabă sora lui de el? De ce n-a apărut până acum? Încremenim. Încep întrebările. Cine ştie sigur că a plecat acolo? Cu cine a vorbit? Cine l-a văzut ultima oară? Încercăm să prindem Perişul. Minutele se scurg în tăcere. Vine Ion Caramitru. Nici el nu ştie nimic. În sfârşit sună telefonul. Riman ridică receptorul. – Da, noi. Da. Am cerut Perişul. Vă rugăm să controlaţi dacă Toma Caragiu e acolo. Întrebaţi vecinii dacă a fost azi-noapte în casă. O linişte nefirească. Aud ticăitul ceasului de la mână. Un minut, două, nu-mi dau seama. - Da. Da. Mulţumesc. Directorul şi-a scos ochelarii şi clipeşte miop. Are faţa albă. – N-a fost acolo. Îngheţăm. E absurd. E groaznic, e nedrept. Victor Rebengiuc încearcă să-şi toarne un pahar cu apă. Îi tremură mâna şi sticla ciocneşte paharul. Renunţă.

Joi, 10 martie

Ora 13.10

Cascadorii Aurel Popescu şi Mircea Pascu strigă ceva de sus de pe dărâmături. Buldozerele se opresc. Băieţii fac semne. Se lasă liniştea care acum îţi sparge urechile. Generalul Lavric urcă. Se uită la ceva. Mă strigă. Un ostaş coboară şi aduce o ramă de ochelari turtită. Caramitru bâguie: Ochelarii lui. Începe să hohotească. Strig la el şi pornesc în sus. Sunt doi. Doi oameni, două vieţi, două destine: Bocăneţ şi Toma Caragiu. Au murit din prima clipă. Casa scărilor s-a prăbuşit peste ei undeva la parter. Mai aveau câţiva metri până la ieşire. Sunt încremenit, doar bărbia îmi tremură. Caut să mă stăpânesc. Cascadorii îi degajează dintre dărîmături, încet, încet cu mâinile goale. Îndepărtează fiecare pietricică. Un actor uriaş, un om uriaş, un suflet uriaş a fost strivit într-o seară nebună de un bloc oarecare. Absurd, incredibil.

Piteştiul a avut norocul să evite apocalipsa

În noaptea de 4 martie 1977, cerul a devenit apocaliptic peste Piteşti. Oamenii au ieşit din case şi au privit înmărmuriţi spre flacăra uriaşă care ardea deasupra Combinatului Petrochimic. Niciodată înainte şi nici ulterior, înălţimea flăcărilor nu mai trecuse de 100 de metri. Fostul director al Arpechim, Mihai Georgescu (foto), acum colaborator al ceea ce a fost cândva Combinatul Petrochimic Piteşti, era, la acea vreme, director de uzină la Piroliză. „În ’77 eram şi inginer-şef acolo, răspundeam de secţie. Mă aflam acasă când s-a întâmplat, terminasem programul, însă am ieşit speriat, ca orice om, în curte. Prima dată spre Petrochimie m-am uitat. Pe cer, în partea de sud, spre Bucureşti, am văzut o lumină puternică şi cerul roşu. Atunci mi-am lăsat familia, soţia şi cei doi copilaşi şi am plecat acolo. Ştiam că sunt oameni în combinat şi eram îngrijorat de avariile care ar fi putut să apară“, povesteşte, pentru „Weekend Adevărul“, Mihai Georgescu.

image

„Ne-a păzit Dumnezeu“

Combinatul a fost la un pas de explozie. Din fericire, avariile s-au rezumat la un singur regulator. „S-a oprit instalaţia de piroliză, cea care dirija toate celelalte instalaţii din Petrochimie, pentru că ea asigura materia primă pentru ele. N-am avut problme tehnice foarte mari. Un singur regulator avea ruptă doar tija de comandă, nu şi elementul de siguranţă care era prins de conductă. Rupându-se ăsta, s-a oprit toată instalaţia. N-au fost însă elemente tehnice sau mecanice foarte grave. Ne-a păzit Dumnezeu. Combinatul are nişte facle, nişte tuburi prin care se aruncă excedentul de gaze, anumite scăpări de gaze care ard sus acolo şi în momentul când s-a produs ruptura, acest ventil regulator a dirijat toate gazele spre acest element de siguranţă, cum îi spunem noi, şi toate gazele s-au dus acolo şi ardeau cu o flacără enorm de mare. Practic facla, cum se numeşte mai exact, a primit un debit foarte mare de gaze şi tocmai de aceea, flacăra era imensă. Foarte mare, de zeci de metri înălţime!“, mai spune fostul director Arpechim.

Nicio scăpare de gaze, marea şansă

„Oamenii din Petrochimie erau, într-adevăr, speriaţi, dar când au înţeles că doar acesta a fost efectul cutremurului, s-au liniştit, pentru că n-am avut nicio scăpare de gaze, ruptură de conducte sau anumite elemente de scăpare de gaze în perimetrul instalaţiei ca să producă vreo explozie sau alte necazuri. Fiindcă dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, din cauza faptului că acolo aveam şi flacără deschisă, ar fi fost extraordinar de grav. Ăsta a fost marele noroc al nostru. Dacă se întâmpla să fi fost o ruptură de conducte sau o cădere a unor conducte sau a unor utilaje, ne-am fi ales cu o explozie uriaşă“, mai spune Mihai Georgescu. Ulterior s-au făcut consolidări, s-au reproiectat anumite elemente şi s-au luat măsuri, astfel încât, la un eventual viitor cutremur nici măcar problemele acestea să nu mai apară.

Au venit cu buldozerul, iar vreo două-trei luni au demontat tot ce s-a crăpat, până la etajul patru. Cei mai mulţi din bloc au fost mutaţi, cu mobilă cu tot, în sala de sport a şcolii sau în apartamentele noi din alte blocuri, care erau libere. Reabilitarea a durat un an, poate chiar mai bine, până au făcut iar legătura între etaje. Practic, au făcut armătura din nou. Ultimele etaje nici n-au mai ieşit drepte. - Ion Butnicu
image

„Zăreai din cameră în cameră“ 

Ion Butnicu, unul dintre cei mai cunoscuţi operatori TV ai generaţiei sale, din întreaga ţară, acum pensionar octogenar, a fost şi el impresionat de vâlvătaia care se vedea deasupra Petrochimiei. „Panica a fost mare, dar n-a fost nimic grav, erau flăcări mari, ardeau gazele, dar partea bună e tocmai că au ars şi n-au fost evacuate în atmosferă“, povesteşte Ion Butnicu.

Îngrijorarea sa cea mai mare era însă legată de turnul cu 10 etaje în care locuia – 17D din cartierul Trivale. Clădirea a suferit cele mai grave avarii la cutremurul din ’77, dar s-a ţinut în picioare. „Turnul ăsta al meu a fost cel mai afectat.
S-au crăpat pereţii pe diagonală. Erau pereţii sparţi de se vedea armătura şi zăreai din cameră în cameră. S-a zgâlţâit betonul, că blocul e din beton turnat, n-a fost făcut, ca altele, cu schele şi cărămizi“, povesteşte fostul operator.

Apartamentul lui Ion Butnicu a fost mai puţin afectat decât cele de la etajele superioare; Foto: Arhiva personală Ion Butnicu

Blocul a fost refăcut strâmb

Cameramanul-legendă al Piteştiului a filmat pentru TVR lucrările întregii operaţiuni de reabilitare a imobilului. „Au venit cu buldozerul, iar vreo două-trei luni au demontat tot ce s-a crăpat, până la etajul patru. Cei mai mulţi din bloc au fost mutaţi, cu mobilă cu tot, în sala de sport a şcolii sau în apartamentele noi din alte blocuri, care erau libere. Eu locuiesc la etajul trei. Şi la mine s-a simţit destul de tare efectul, dar n-a fost nevioie să mă mut. Reabilitarea a durat un an, poate chiar mai bine, până au făcut iar legătura între etaje. Practic, au făcut armătura din nou. Ultimele etaje nici n-au mai ieşit drepte“, mai spune Ion Butnicu. 

București



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite