Despre morţi, numai de bine. Patru motive pentru care Casa Poporului este o calamitate

A murit arhitecta Anca Petrescu, şef de proiect, coordonator al proiectului Casa Poporului. Ziarul „The Guardian” s-a pripit să o eticheteze ca „cel mai slab arhitect din lume”

Nu e clar, la ce fel de slăbiciune s-a referit neinspiratul ziarist: la kilograme? La caracter? La profesionism? Arhitectura nu e sport, nici Guiness-Book. Deşi apreciez umorul rece şi negru, aş prefera ca jurnaliştii britanici să ne lase pe noi, românii, să ne judecăm concetăţenii şi pe noi, arhitecţii, să ne judecăm confraţii.

Casa Poporului e o calamitate

Moştenirea Casei Poporului nu e lăsată de Anca Petrescu, nici de Nicolae Ceauşescu, ci e urmarea unor conjuncturi nefaste. Ea a venit la pachet cu Bulevardul Victoriei Socialismului, artera ce a despicat capitala fără să ducă nicăieri şi care, în prezent, e o mortăciune mărginită de lungi fronturi într-o arhitectură ambiguă şi vetustă. N-ar trebui să dăm vina pe Anca Petrescu.

Arhitecţii sunt în slujba clienţilor. Clienţi au existat şi înainte de 1990. Şi ce clienţi! Ministere, instituţii, consilii, comitete, un mecanism difuz de birocraţi ce îţi vorbeau din spatele uşilor închise şi capitonate prin intermediul directivelor, HCM-urilor, normativelor, indicaţiilor preţioase. Nicolae Ceauşescu a fost şi el un client. De temut. Autoritar, dar neştiutor, neştiutor şi obtuz, obtuz, dar cârmaci, cârmaci, dar „schimbăcios”. După ce a cerut necontenit mărirea clădirii către un rezultat grandios, când a văzut macheta, chiar şi el a avut un moment de surpriză: „Nu e cam mare?"

Poate că Anca Petrescu nu trebuia să se angajeze în aşa ceva. Dar s-ar fi găsit altul. Nu puteau să refuze toţi, pe rând sau în bloc. Ar fi fost prea frumos, prea curajos. Dimpotrivă, când a fost vorba de formarea colectivului, era bătaie să faci parte din echipa de proiectare care era mare şi bine remunerată.

Cu câţiva ani în urmă Anca Petrescu a solicitat Ordinului Arhitecţilor - prin filiala Bucureşti căreia îi aparţinea – să-i acorde titlul de „autor” al Casei Poporului. Cererea a rămas nesoluţionată: Ordinul Arhitecţilor gestionează dreptul de semnătură al arhitecţilor membri şi nu atribuie titluri. Pe de altă parte, şeful de proiect nu e întotdeauna autorul. În spatele său au fost zeci de arhitecţi, ingineri şi tehnicieni plus o sumedenie de „factori de decizie” nepricepuţi, proşti, dar oportunişti.

De ce e Casa Poporului o calamitate?

1. Pentru că ne-a stricat oraşul. Dimensiunile ei strivesc clădirile şi străzile din preajmă, scot din scară alte clădiri importante din cadrul siluetei oraşului şi alterează peisajul până departe pe podul Chitila... Amplasamentul ei nu se suprapune pe niciun centru de interes sau de greutate al ţesutului urban bucureştean şi e în afara traseelor regulatoare ce au determinat dezvoltarea urbanistică a Capitalei.

2. Pentru că e anacronică – în contrast cu spiritul timpului în care a fost clădită şi ca atare, nu-şi declară apartenenţa la epoca arhitecturii şi culturii contemporane.

3. Pentru că n-are stil. Nu se încadrează în canoanele vreunui stil arhitectonic, dar nu e nici de avangardă.

4. Pentru că abundă în elemente de compoziţie şi de detaliu care, nu că sfidează, ci ignoră principii de teoria arhitecturii şi a esteticii (simetria paroxistică în plan şi în spaţiu, proporţiile şi suprapunerea registrelor, lipsa contrastelor, lipsa unei terminaţii – acoperiş sau coronament – monotonia materialelor de finisaj ce, indiferent că sunt marmoră, travertin, calcar ori tencuială, prezintă acelaşi colorit gălbejit).

Sunt de acord cu dl. arhitect V. Eftenie, cel ce a luat poziţie în „ziare.com” în această problemă: casa există, nu se cade să o dărâmăm, trebuie să ne împrietenim. Nu va fi uşor. Încercarile de împrietenire au eşuat.

Prin anii ’90, un concurs de idei a fost iniţiat de Uniunea Arhitecţilor. Dintre multele şi entuziastele idei ratate, pe tema finalizării şi restructurării casei (funcţiune, imagine, simbol), reţin una ce propunea transformarea într-un campus universitar.

Mai târziu, concursul „Bucureşti 2000” a ratat integrarea construcţiei într-un complex de arhitecturi de factură modernă, contemporană. Loc ar fi fost, bani s-ar fi găsit, la buget şi, mai cu seamă la mari investitori privaţi.
Ne întoarcem, din nou la aceeaşi veche problemă: deciziile într-un domeniu atât de specializat precum urbanismul şi arhitectura nu sunt lăsate pe mâna specialiştilor, ci sunt în mâna unor şefi temporari din politică şi din administraţie. E ca şi cum, în cazul unei grele intervenţii chirurgicale, modul de abordare şi de atac, protocoalele, instrumentarul şi operaţia în sine ar fi lăsate pe mâna contabilului-şef al spitalului.

Ar fi putut Anca Petrescu să se împotrivească indicaţiilor, ar fi avut ea puterea să-şi apere ideile în faţa regimentelor de sfătuitori? Dar, oare avea ideile?

Acum, mai ales, ne poate fi milă de Anca Petrescu. A vrut să înghită un peşte prea mare. Şi peştele a înghiţit-o. Să-i fie de bine! Peştelui.