Cel mai înalt om din oraşul acesta

Felix crescuse în ultima săptămână peste 70 de centimetri. Avea deja 4 metri 90 înălţime şi nu mai putea sta în picioare în dormitor, din simplul fapt că nu mai avea loc.

Angela îl tot bătuse la cap în ultimul an să se ducă la doctor, dar nu o ascultase. Acum, după ce fata îşi luase bagajul şi plecase, era nevoit să doarmă singur. Ei, bine, vorba vine „să doarmă“, pentru că numai somn nu mai era. Îşi demontase patul şi se întinsese pe diagonala camerei. Podeaua era tare, iar pernele erau prea mici.

Da, observase în ultimele zile că nu doar picioarele îi creşteau, ci şi mâinile, ba chiar şi capul. În curând, dacă boala avansa, avea să doarmă cu uşa de la apartament deschisă şi cu picioarele întinse pe holul blocului. Nici la lucru nu îi era mai bine. Noroc că avea biroul într-o hală de vreo zece metri înălţime. Totuşi, nu mai putea sta pe scaun şi degetele (care, între timp, i se măriseră) erau mult prea butucănoase pentru tastele micuţe ale computerului. Ajunsese să stea pe burtă, în mijlocul halei în care lucra, iar oamenii îl ocoleau sau ţopăiau peste picioarele sale.

Când se întorsese acasă de la lucru îi văzuse pe geam pe vecinii de la etaj aranjaţi frumos la masa din sufragerie. Şi ei îl văzuseră pe el trecând şi îi dăduseră bineţe. Răspunsese ruşinat, privind în jos. Îşi tot spunea că nu era vina lui că nu se mai oprea din crescut, asta în primul rând. În al doilea rând, ştia foarte bine că se putea interna şi singur în sanatoriul pentru oameni prea înalţi, dar se temea să facă asta. Auzise că acolo bolnavii erau legaţi în chingi şi obligaţi să nu se mai mişte, ca să nu mai crească. Era decis chiar să fugă de acasă, dacă cineva l-ar fi reclamat la Asociaţia Oamenilor Normali.

În ultima vreme, nici măcar nu putuse să doarmă. Îi fusese frică de faptul că, la trezire, ar putea avea surpriza să nu mai încapă deloc pe uşă. Găsise o eşarfă a Angelei, un batic enorm care acum părea cât o batistă. Pur şi simplu stătea la el în cameră, culcuşit cu genunchii la gură, mirosind eşarfa Angelei. Se holba pe geam, din întuneric, imaginându-şi că într-o zi o să fie din nou scund.

Dintr-odată, auzi câteva bătăi în uşă. Tresări. Veniseră oare după el? Totuşi, îşi luă inima în dinţi, se ridică (lovindu-se cu capul de tavan) şi deschise. În dreptul uşii îl aştepta cea mai frumoasă surpriză: Angela. Ceva era, totuşi, în neregulă. Tânăra, a cărei înălţime nu trecea de un metru 60, era acum cel puţin de două ori mai înaltă şi trebuia să stea cocoşată pe holul blocului. Felix izbucni în plâns de fericire: fata se îmbolnăvise şi ea şi venise să-l caute pentru că nimeni altcineva n-o mai înţelegea? Acum aveau să rămână împreună pentru totdeauna? Dar lucrurile, da!, lucrurile!, chestiile alea care niciodată nu stau exact cum ne imaginăm noi, nici de data aceea nu stăteau chiar aşa.

Mâinile enorme, de căpcăun, ale Angelei ţineau strâns un pistol.