Povestea banilor româneşti: cum am trecut de la asprii otomani la talerii-leu. Baterea monedei naţionale, negociată de un consul francez

Istoria banilor de pe teritoriul actual al României se identifică perfect cu însăşi istoria neamului şi al teritoriului: mici idealuri de stabilitate geo-politică pe un fon istoric haotic de influenţe străine şi de dominaţii ale marilor imperii. În Ţara Românească, cele mai vechi monede româneşti datează din timpul domniei lui Vladislav I Vlaicu (1364-circa 1377).

Cea mai veche monedă atestată pe teritoriul românesc este drahma de argint în greutate de 8 grame, emisă de pólisul (oraşul) grecesc Histria în anul 480 înainte de Christos. Ea a fost urmată şi de alte emisiuni de monedă ale polisurilor greceşti din Dobrogea. Geto-dacii foloseau monede macedonene, apoi au început să emită monede proprii din argint, asemănătoare cu ale celţilor, pentru ca apoi să emită celebrii kosoni de aur. De asemenea, monedele romane, cum sunt denarii republicani sau imperiali, au pătruns şi ele pe teritoriul Daciei, înainte chiar de ocupaţia romană, dar au continuat să circule şi după retragerea aureliană, fiind apoi înlocuiţi de monede bizantine.

Documentele vremii şi cercetările arheologice făcute de specialişti în zona Munteniei, cât şi din întrega ţară arată un lucru care oglindeşte perfect istoria românilor: lipsa unei unităţi naţionale, dezbinarea dintre Principate şi dominaţia imperiilor străine şi a ţărilor din apropriere a făcut ca banul românesc să fie, în majoritatea vieţii lui ante-contemporane, mai mult absent de pe harta europeană. 

Vladislav I introduce sistemul monetar în Ţara Românească

Cu toate acestea, încercările de construi un sistem monetar autentic au început încă din secolul XIV. Potrivit istoriei monedei de pe site-ul Băncii Naţionale ale României (BNR), sistemul monetar introdus de Vladislav în Ţara Românească a avut loc în jurul anului 1365, acesta cuprinzând trei valori: ducaţi, cu o greutate medie de 1,05 grame, dinari (0,70 grame = 2/3 ducat) şi bani (0,35 grame = 1/2 dinar = 1/3 ducat). Primele monede ale Ţării Româneşti prezintă pe avers, de regulă, un scut despicat, având în primul câmp opt fascii, iar pe revers un coif închis, surmontat de o acvilă conturată, cu cruce în cioc.

Cum se întâmpla în majoritatea locurilor, şi pe teritoriul românesc pătrund foarte multe monede, de-a lungul secolelor circulând: taleri turceşti, galbeni ungureşti şi austrieci, zloţi, carboave ruseşti, ţechini veneţieni, în total peste 100 de tipuri de monede.

Asprii otomani

De fapt, încă de la sfârşitul secolului al XV-lea sunt folosiţi în Ţara Românească, în mod frecvent, asprii otomani în locul ducaţilor munteni. Dominaţia asprilor otomani durează până spre mijlocul secolului al XVII-lea când, din cauza scăderii titlului argintului, valoarea lor scade vertiginos. Alături de aceste monede, circulă intens, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, florinul sau ducatul maghiar din aur.

Mai târziu, începând cu ultimele două decenii ale secolului al XVI-lea, economia monetară a Ţărilor Române este dominată de talerii-leu, emişi de Provinciile Unite ale Ţărilor de Jos. Continuă să circule florinii maghiari şi ţechinii veneţieni, împreună cu alte nominaluri de argint.

Apoi, la sfârşitul secolului al XVII-lea, circulaţia talerilor-leu a scăzut mult, în urma noilor conjuncturi economice şi politice, fiind înlocuiţi, treptat, de alte timpuri de monede, mai ales austriece şi otomane.

Mircea cel Bătrân şi apogeul Monetăriei Ţării Româneşti

Sursa citată mai arată că Monetăria Ţării Româneşti a atins apogeul sub Mircea cel Bătrân (1386-1418). În primul deceniu de domnie, acesta a emis ducaţi după sistemul lui Dan I, dar în anii 1395-1396, pe fondul luptelor pentru tron cu Vlad Uzurpatorul, le ajustează greutatea până la 0,35 grame. În a doua parte a domniei lui Mircea cel Bătrân sunt plasate şi monedele divizionare - banii - prezenţi nu numai în descoperirile monetare, dar şi în tratatele comerciale.

Urmaşii lui Mircea cel Bătrân continuă să-şi exercite dreptul regalian de a bate monedă, dar treptat, în condiţiile în care, din punct de vedere politic şi economic, Imperiul otoman îşi întăreşte poziţia la Dunăre, producţia monetară a Ţării Româneşti scade, încetând cu totul în timpul domniei lui Basarab Ţepeluş (1477-1481).
După această perioadă şi până la crearea sistemului monetar modern, din anul 1867, nu au mai existat încercări de a stabili o monedă românească.

Abi în prima parte a secolului XIX, teritoriile româneşti au început lungul drum către adoptarea unei monede naţionale.

Romanatul

Prin Regulamentele Organice adoptate în 1831 în Ţara Românească şi în 1832 în Moldova, se stabilesc monedele care pot fi folosite pe teritoriul românesc: galbenul austriac, sfanţul de argint (din germană Zwanziger: „denumirea monedei de 20 creiţari").

Dar conducătorii români nu se mulţumea cu atât. Ca o recunoaştere a Unirii, domnul Alexandru Ioan Cuza propune baterea de monedă, care să se numească „român", sau „romanat" (după propunerea lui Ion Heliade Rădulescu).

Consulul francez care a negociat în numele guvernului român şi frica lui Napoleon III de Imperiul Otoman
Conform Băncii Naţionale a României, proiectul baterii unei monede naţionale data încă din anul 1859, când Victor Place, consulul francez la Iaşi a negociat, în numele guvernului român, baterea unei monede naţionale care să aibă aceeaşi valoare cu cea a francului francez. Asupra denumirii unităţii monetare au existat în epocă numeroase dezbateri. S-a propus numele de român, după modelul francului francez, denumire sub care Victor Place a obţinut acordul unor bănci franceze pentru creditarea primei emisiuni a Principatelor Unite.

Proiectul final din anul 1860 stabilea, însă, un alt nume, pe acela de romanat, care era divizat în decime sau bani (a zecea parte dintr-un romanat) şi centime sau bănişori (a suta parte dintr-un romanat). Monedele din aur şi argint urmau să aibă gravată efigia domnitorului pe avers, cu legenda Alexandru Ioan I. Domnu Principatelor-Unite, iar pe revers, armele ţării, cu legenda În Unire tăria. Proiectul nu a fost însă finalizat, pentru că Napoleon III nu a sprijinit până la capăt emiterea unei monede naţionale româneşti, deoarece nu dorea să provoace o reacţie ostilă a Imperiului otoman.

Primul leu este „scos” în 1867

La 22 aprilie 1867 este stabilită moneda naţională leu, ca o monedă bimetalică cu etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur şi având 100 de diviziuni, numite bani. Primele monede emise au fost cele divizionare din bronz, de 1 ban, 2 bani, 5 bani şi 10 bani, bătute în Anglia în 1867. În 1868, s-a emis prima monedă românească de aur cu nominalul de 20 lei, într-un tiraj de doar 200 de exemplare, aceasta fiind considerată drept probă. Începând cu 1870 s-au emis şi monede de argint cu nominalele de 50 de bani (denumite popular „băncuţe"), 1 leu şi 2 lei. Începând cu 1880 s-au emis şi monede de argint de 5 lei.

Monede din aur pentru circulaţie s-au bătut în 1883 şi 1890

La 3 martie 1870, se înfiinţează Monetăria Statului, care poate bate monedă, până în acel an monedele fiind bătute în majoritate în străinătate, mai ales la Birmingham. Datorită lipsei de monedă naţională anterioare momentului 1870, toate taxele şi vama erau plătite direct în aur; aurul străin era frecvent folosit, ca de exemplu moneda de 20 de franci francezi (cu valoarea de 20 lei), lira de aur turcească (22,70), imperialii ruşi vechi (20,60) şi suveranii englezi (25,22). Valuta intră astfel masiv în ţară, mai ales rubla rusească, ceea ce duce la măsuri drastice din partea unor miniştri, cum a fost Dimitrie A. Sturdza, supranumit „Mitiţă roade ruble", care a forţat un anumit curs de schimb şi o anumită circulaţie de monedă.

Primele însemne monetare de hârtie sunt biletele ipotecare, emise conform legii din 12 iunie 1877, cu valorile nominale de 5 lei, 10 lei, 20 lei, 50 lei, 100 lei şi 500 lei, de către Ministerul de Finanţe, pentru a obţine fondurile necesare susţinerii financiare a Războiului de Independenţă.

Banca Naţională a României, înfiinţată în 1880

La 1 aprilie 1880, este înfiinţată Banca Naţională a României, fiind singura abilitată să emită monedă de metal şi hârtie.

Printr-o lege din 1900, s-a autorizat şi emiterea de piese de nichel, cu valoarea nominală de 5, 10 şi 20 bani, bătute la monetăria Bruxelles.

În 1906, s-au bătut o serie de monede de aur, cu valorile nominale de 12,5 lei, 20 lei, 25 lei, 50 lei şi 100 lei, aniversând cei 40 de ani de domnie a regelui Carol I.