Al cui e oraşul?

Traficul din Bucureşti, sufocant la orele de vârf FOTO Mediafax

M-am născut în Bucureşti. În copilărie, la şcoală şi în studenţie am crezut că oraşul e al meu: străzile liniştite, parcurile cu bănci libere, fumul de frunze arse toamna, lacul îngheţat şi pustiu, special pentru patinele mele, la şosea maşini rare, negre...

La o vreme, hoarde de venetici au început să populeze imense cartiere de blocuri şi să pună stăpânire pe oraş. Era oraşul lor, uzinele lor, troleibuzele lor, defilările lor de 1 mai şi 23 august, serbările lor populare, ştrandurile lor, înghesuiala, glumele, „bâza“, muzica lor... Un val proletar a înecat în mitocănie şi semidoctism manierele şi gusturile capitalei interbelice.

Pe urmă, a venit vremea miliţienilor. În uniforme sau civil, cu pistol, staţie radio sau numai urechi şi ochi albaştri. Securitate şi vigilenţă, tovarăşi! Stăpâni pe situaţie, pe circulaţie, pe ţinuta vestimentară, bărbi sau lungimea părului, pe avorturi, rock-and-roll, pe mâncare, băutură, ţigări, benzină ori pe relaţiile cu străinii, miliţienii s-au crezut stăpâni peste oraş.

Ceauşescu a crezut, şi el, că oraşul e al lui. A experimentat urbanismul şi arhitectura gesticulând şi lovind cu băţul. S-a plimbat pe deasupra cu helicopterul şi peste macheta oraşului, cu un pod rulant. Specialiştii, urbanişti, arhitecţi, şefi ori mai mici nu l-au contrazis. Au luat notiţe. Urmele nefaste ale experimentului - demolări sau zidiri - sunt de neiertat şi de neşters, pentru mulţi urmaşi şi pentru mulţi ani.

A venit 22 decembrie 1989. Bucureştii au devenit o scenă. Actori, de toată mâna, au jucat drame, tragedii, comedii, teatru absurd... Unii au fost aplaudaţi, alţii huiduiţi, oraşul era al manifestanţilor, tribune, microfoane, lozinci, scandări, rugăciuni, proteste, mineri. Ah, minerii! Şi ăia au crezut că oraşul e al lor timp de trei zile!

Astăzi, în Bucureşti, războiul pentru supremaţie e între pietoni şi maşini. Absurdul război n-are şi nici n-ar trebui să aibă vreun câştigător, e un război civil între aceeaşi locuitori: orice şofer coborât din maşină devine pieton şi invers când se urcă la volan. Un bun-simţ al proporţiilor ar fi binevenit şi ar putea rezolva multe conflicte. În fond problema e să se echilibreze balanţa între ecologism şi... automobilism. Numai că războiul se poartă în birourile Primăriei. E un război de idei... fixe.

Oraşele mari, la care ne uităm cu admiraţie din afara sau dinlăuntrul lor, au fost şi ele, în secolul trecut, cucerite de automobil, e normal să trecem şi noi prin etapa aceea. Automobilul e o binefacere, o comoditate, o plăcere, un standing, o afirmare, o prelungire a personalităţii, unde mai pui că e şi frumos, lucios iar românii au jinduit la el 45 de ani... Nu putem sări etapa chiar dacă, în lumea civilizată urbaniştii, sociologii, edilii au alte priorităţi azi : pietonale, pieţe-agora, biciclete, parcuri, verdeaţă, apă... Uitaţi-vă la chinezi, ţara emergentă nr.1, creştere economică extraordinară, ce-a crescut numaidecât? numărul de automobile.

Deocamdată, pedestraşii au pierdut bătălia. Trotuarele sunt ocupate cu maşini trase până în zid. Pe „zebră“ nu eşti în siguranţă. Nu există nici o piaţă destinată exclusiv pietonilor, izolată de trafic prin fronturi de arhitectură sau naturale, cu gradene sau bănci, un loc de adunare, discuţie, joc, muzică, un loc cum am întâlnit la Roma, Bratislava, Florenţa, Bruxelles, Praga... Ne rămân parcurile, dar, ferească Dumnezeu! să fie în parc restaurante unde se vine, cum altfel?, cu maşina.

Ce vreau să spun? Că nici maşinile n-au câştigat. În Bucureşti sunt „ambuteiaje“ ca în Parisul de acum 50 de ani (de acolo vine şi termenul). Pe străzile mici, de după colţuri apar boturi de maşini ca de crocodil, ce se împing ca bivolii dintr-o turmă. Pe străzile mari, ochii şoferilor sunt asaltaţi de indicatoare de direcţie haotice şi irelevante (cartierul militari, spitalul fundeni, supermarketul XX etc) lipsesc în schimb denumiri de străzi, numere de clădiri, direcţii orientative spre oraşe mari apropiate sau spre suburbii, direcţia spre centru, nelipsită din oraşele civilizate unde e marcată cu celebrul punct negru înconjurat de cercuri concentrice – o ţintă. Printre blocuri mai stăruie, ocupând teren în mod stupid, bateriile de garaje din beton prefabricat. Centrul, în special, e suprasolicitat de trafic auto.

Există soluţii pentru toate astea?

Să se delimiteze odată centrul supraaglomerat în care ar putea fi restricţionată circulaţia auto. Străzile de contur există: Buzeşti, Berzei, V. Pârvan, Haşdeu, Naţiunilor Unite, Splai, Coposu, Paleologu, A. Călinescu, V. Lascăr, Dacia, Polonă, Iancu de Hunedoara. Chiar şi aşa, am avea destul de multe maşini în interior: taxiuri, ambulanţe, poliţie, oficiali, locatari şi eventual, plătitorii unei taxe speciale. Ca la Londra.

Să realizăm un sistem de sensuri unice, generalizat pe întreaga suprafaţă a centrului, bazat pe studii şi statistici temeinice. Orice stradă care are mai puţin de şapte metri între borduri trebuie să devină stradă cu sens unic, iar sistemul trebuie să aibă o logică bazată pe perechi de străzi şi o logică a circulaţiei pe dreapta pentru evitarea punctelor de conflict, astăzi frecvente. Parisul avea acest sistem pus la punct încă din anii 1960.

Să se reconsidere, pe baze statistice, temporizarea semafoarelor. Sunt intersecţii unde pietonii sunt ţinuţi pe loc de pomană şi apoi n-au timp suficient de traversare. În general timpii prea lungi generează, la ore de vârf, cozi kilometrice, în vreme ce o intersecţie fără semafor sau un giratoriu se degajează mult mai rapid şi fără timpi morţi. Sistemul „fermoar“ inventat şi aplicat de nemţi se bazează tocmai pe autoreglarea acordării priorităţii într-o intersecţie în funcţie de încărcarea traficului şi se bazează mai ales pe relaxare, politeţe şi conducere defensivă.
Să se încredinţeze proiectarea parcajelor unor profesionişti care să aplice normele din manualul arhitectului şi nu meşterilor sau şefilor asfaltatori în urma cărora au rămas aberaţii de dimensiuni, de unghiuri şi de borduri dintre care cu greu poţi scoate o maşină.

Filiala Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor şi-a exprimat punctul de vedere în spiritul simţului proporţiilor invocat mai sus şi a susţinut, cu discernământ, după caz, cauzele automobilelor sau pe ale pietonilor (în favoarea arterei Buzeşti-Berzei, dar contra pasajelor subterane din Piaţa Presei sau din Piaţa Charles de Gaulle, în favoarea parcărilor sub sau supraterane, dar şi pentru proiectul TUB – traseu pietonal trans-urban-Bucureşti).

Nu în ultimul rând, să ascultăm mediul sonor. Nu ştiu să se fi ridicat interdicţia claxonatului în Bucureşti şi totuşi, zilele şi nopţile sunt necontenit sfârtecate de decibelii goarnelor, sirenelor, alarmelor. Vacarmul asurzitor rămâne nestăvilit şi neamendat, ne-am obişnuit cu el tot aşa cum şi poliţia rutieră se declară neputincioasă. Cred că pietonii ar trebui dotaţi cu claxoane. Să vedeţi atunci! Să auziţi atunci!