După pornirile sale antistatale pe mâna vicepremierului Dmitri Rogozin, declarat persona non grata de către Guvern, Igor Dodon a mai încercat să facă onoare statutului său de pro-rus şi iţelor care-l coordonează de la Moscova prin decorarea separatiştilor şi trupelor de ocupaţie, sărbătoare distrusă de blocarea lui Rogozin în afara teritoriului Republicii Moldova.

Mai nou, reacţiile lui Dodon sunt haotice şi vindicative, el blocând toate legile statului şi continuând retrimiterea la Parlament, dar şi blocarea participării trupelor Armatei Republicii Moldova la exerciţii externe. Mai nou suma blocajelor a exasperat majoritatea, iar repercusiunile sunt majore. Ministrul interimar al Apărării l-a sfidat, pe mâna Guvernului, pe Preşedinte, a trimis trupele şi a stârnit şi o dispută la Curtea Constituţională menită să discute şi să clarifice spaţiul de mişcare al Preşedintelui, comandant suprem al Armatei doar cu numele. Mişcarea ameninţă să sublinieze încă o dată cine e şef şi să anunţe Moscova că discuţiile se fac la Chişinău doar cu liderul neîncoronat, Vladimir Plahotniuc.


Igor Dodon FOTO presedinte.md

Dodon forţează războiul cu majoritatea şi suspendarea

Am promis că nu mai scriu despre Igor Dodon. Măcar o perioadă. Mi-am propus să nu o mai fac chiar şi pentru simplul motiv că şi scrierea mea îl menţine în atenţia publicului mai mult decât ar merita. În ciuda acestei dorinţe, nu prea pot. Se tot insinuează, se tot dă peste cap, face orice ca să intre în atenţia publicului, să reclame replici şi să fie prezent. Mult mai mult decât o merită.

Ne-am aştepta de la Preşedintele Republicii Moldova să fie un om politic care a depăşit infantilismul voluntarist al celor proaspăt intraţi în politică, dar să fi şi învăţat şi gestioneze postura de Preşedinte al Republicii Moldova în care a ajuns. Gestiunea saltului în suprema funcţie în stat e o dovadă de caracter şi o piatră de încercare pentru orice politician. O demnitate şi un mandat care obligă la echilibru, calm, bun simţ şi evitarea controverselor. Evitarea divizării cetăţenilor propriului stat. Cumpănire şi buna cuviinţă. Din păcate, avem cu totul şi cu totul altceva.

Igor Dodon a obosit deja pe toată lumea prin formula agitată şi ineficientă în care îşi consumă începutul de mandat.

Un personaj care se agită ca o muscă fără cap şi care se dă cu fundul de pământ dacă nu e pe toate ecranele, pe toate fluxurile de ştiri, pe buzele tuturor concetăţenilor săi, în primul rând al celor din clasa politică. Oricât ar costa asta. Oricât de penibil, de saltimbanc sau de agitat pare a fi. Mai mult, în loc să se ocupe de mandatul său, de limitele atribuţiilor sale şi de problemele reale ale concetăţenilor, se ocupă de propria imagine şi de un acces nemăsurat la putere, de bătăliile inventate doar pentru a fi în prim plan, băgat în seamă şi prezent în chestiuni chiar dincolo de mandat. Iar această agitaţie oboseşte cronic populaţia şi efectele încep să se vadă şi în sondaje, şi în Parlament, şi în relaţiile cu majoritatea şi Guvernul – care are alte teme decât să se împiedice sau să se certe cu Dodon. Mai mult, acum se vede oboseala şi în propriul partid.

Republica Moldova e o ţară majoritar rurală, cu oameni gospodari, aşezaţi, cu bun simţ şi cuminţi, care ştiu şi apreciază liniştea, ordinea, buna rânduiala. Când se agită unul pe ecrane şi în ştiri, deja mişcarea asta - care altfel atrage atenţia - ajunge să obosească. Igor Dodon a obosit deja pe toată lumea prin formula agitată şi ineficientă în care îşi consumă începutul de mandat.

Ultima invenţie a sa împinge spre evaluarea credibilă că Dodon îşi doreşte să fie suspendat din funcţie. Nu mai ştie ce să inventeze, cum să fie mai în prim-plan şi a găsit cu cale să forţeze majoritatea să îl suspende prin orice mijloace. Respinge legi pe bandă rulantă, susţine că nu va desemna ministrul Apărării propus de majoritate şi votat de Parlament, ba chiar că nu-şi va exercita atribuţiile mandatului. Înjură Curtea Constituţională, respinge regulile constituţionale şi hotărârile Curţii şi ameninţă, ca un bătăuş din fundul curţii, cu manifestaţii masive de protest dacă cineva se leagă de el. Asta în condiţiile în care toată lumea în jurul său, revenită din vacanţă, îşi vede de treabă, de începutul anului şcolar şi de recoltă, iar mass-media şi politicienii doar îi atrag atenţia că a sărit din mandat şi din limitele constituţionale şi că nu mai respectă legea.

Mai nou, un Preşedinte, şef de stat, chiar şi într-o republică parlamentară, nu poate să incite la proteste. Să arunce în aer ordinea constituţională de care, altfel, e responsabil. Ei bine, Igor Dodon poate. În cadrul emisiunii „Glavnîi vopros“ de la postul de televiziune NTV Moldova, Igor Dodon cheamă la proteste, organizează mitinguri şi anunţă manifestaţie publică la 24 septembrie.

Oamenii vor veni la Chişinău la îndemnul preşedintelui şi aceasta va fi convocarea Marii Adunări Naţionale, care trebuie să adopte decizii concrete. Apoi, aceste decizii vor fi transformate în decrete prezidenţiale. Dar nu pe 24 septembrie“, spune preşedintele.

Potrivit şefului statului, convocarea Marii Adunări Naţionale ar putea avea loc în situaţia în care Partidul Democrat se pregăteşte serios de destabilizarea situaţiei în ţară sau dacă vor fi lansate diferite iniţiative de demitere a preşedintelui.

Incitarea la manifestaţii publice e o problemă, dar alunecarea spre acţiuni autoritariste, de conducere a statului prin decrete prezidenţiale neconstituţionale şi ilegale, printr-o virtuală Mare Adunare Naţională care le-ar vota, aruncă Republica Moldova în spaţiul sud-american al lui Maduro, în Venezuela, nu pe un continent european, într-un stat democratic, asociat cu Uniunea Europeană, la imediata frontieră a Europei. Marea Adunare Naţională a avut relevanţă în 1989, dar legile s-au votat tot în Parlament, Sovietul Suprem de atunci, în adunarea reprezentanţilor republicani, nu în stradă. Iar exprimarea de voinţă şi votarea rezoluţiilor în piaţă a avut relevanţă strict civică şi politică, într-un stat încă nerupt de Uniunea Sovietică şi nerecunoscut. Cum să târăşti Republica Moldova acum 27 de ani?

Pe de altă parte, Dodon e ca cel ce se ascundea deşi nu-l căuta nimeni. Nimeni nu şi-a pus problema să-l suspende sau să discute cu el în vreun fel mai dur, însă Igor Dodon deja strigă lumii să sară. Ca-n povestea cu Petrică şi Lupul, Dodon strigă din gură de şarpe că vine lupul, doar-doar o sări satul să-l apere, chiar dacă nu e nimeni în preajmă. Şi ca-n vechea pildă românească, atunci când lupul chiar va veni, nimeni nu o să-l mai bage în seamă.

În fapt, toate gesturile lui Dodon împing într-o singură direcţie: încearcă să forţeze suspendarea. A realizat că alunecă pe tobogan tot mai repede la vale, în sondajele de opinie, şi e disperat să inverseze trendul, făcând gesturi tot mai inexplicabile. Şi, ca-n nisipurile mişcătoare, odată ce ai intrat în scufundare, cu cât te agiţi mai mult să ieşi, cu atât te afunzi mai repede.

Sigur că cetăţenii Republicii Moldova sunt cei chemaţi să-şi aprecieze sau nu conducătorii aleşi. Însă cred că azi Igor Dodon e deja în vrie. Iar agitaţia fără sens şi referinţele la jurişti repetenţi care-i dau soluţii extreme şi nerealizabile pentru ambiţiile sale, ca şi consilierii de imagine visători, cu toţii îl împing la pierzanie. Igor Dodon greşeşte sistematic, dar dacă până de curând lucrurile nu se vedeau din cauza acoperirii spaţiului public şi torpilării urechilor publicului cu vociferările sale, azi acest zgomot e pe deplin ignorat în conţinut şi a devenit enervant la culme prin agresivitate. Mai mult, cu cât se agită azi mai mult, cu atât trădează şi arată tuturor cât de slab este, cum nu mai are mijloace şi că Regele e gol!

Şi au trecut abia 8 luni de mandat.

Cum a devenit Independenţa de stat a RM un nou motiv de dispută în societate

Şi ceea ce era de aşteptat s-a întâmplat. Cu ocazia Zilei Independenţei de Stat a Republicii Moldova, Preşedintele Igor Dodon a reuşit să producă o falie nouă în societate şi să relativizeze şi acest eveniment care a dat naştere statului al cărui preşedinte este, la 27 august 1991. Şi totul din cauza deschiderii unui nou front de controversă care era în latent şi neatins public până astăzi.

Că e nul în istorie sau joacă rolul acesta era un lucru cunoscut despre Igor Dodon. Discutabil e de ce se bagă în subiecte ştiinţifice unde nu are nicio pregătire. Că e înclinat să producă declaraţii scandaloase care să stârnească reacţii puternice, vizând mediatizarea excesivă a unui rol pe care l-a asumat, acela de pro-rus şi anti-român, iar e un lucru ce a putut fi dedus în ultimele 8 luni. Dar despre rolul său şi controversele în scindarea şi mai puternică a societăţii, lucrul acesta putea fi bănuit sau prezumat, dar rămâne unul neaşteptat pentru şeful de stat care s-a plasat astfel nu numai în afara mandatului său de Preşedinte, dar şi împotriva propriei populaţii, a propriilor cetăţeni.

Independenţa Republicii Moldova, celebrată în premieră cu Igor Dodon Preşedinte, a fost cel puţin stranie şi o dovadă clară a faliei pe care o introduce acesta artificial, în plus, în societate, agravând disputele şi disensiunile, nu creând coeziunea societală necesară. În dorinţa sa de a celebra şi accentua frontul pro şi anti-rus – deşi clama o cerere de moratoriu geopolitic – Igor Dodon a adus câteva elemente greu acceptabile pentru un Preşedinte al tuturor cetăţenilor Republicii Moldova, nu numai al propriilor alegători. Astfel, punând deoparte declaraţii iresponsabile şi belicoase-reprobabile, dar de ignorat, pentru a nu face jocul său de promovare, Igor Dodon a vrut să participe la zilele ocupaţiei ruse în raioanele de Răsărit ale Republicii Moldova, să decoreze ruşi şi separatişti cu această ocazie – acţiune numită pompos ziua pacificatorului. A celebrat 23 august, ziua Pactului Ribentrop-Molotov şi a raptului teritorial al Basarabiei de la România, în 1939, ca zi a eliberării „de jugul româno-fascist“, şi 24 august drept ziua „eliberării“ Chişinăului de trupele sovietice de ocupaţie, în 1944.

Din propria convingere şi credinţă sau din cauza rolului pe care a ales să-l joace, Preşedintele Republicii Moldova a ajuns, prin acţiunile sale, să nege fundamentele statului al cărui Preşedinte este şi a respins semnificaţii şi actele recunoscute de o largă majoritate a cetăţenilor săi.

Apoi, la 27 august, şi-a făcut propria zi a independenţei, serbată de unul singur cu decoraţii unilaterale, înjurând România şi făcând gesturi reprobabile la adresa statului vecin, rănind astfel jumătate din populaţia Republicii Moldova şi pe toţi cetăţenii Republicii Moldova cu a doua cetăţenie, cea română. Dar mai ales a negat Declaraţia de Independenţă al statului al cărui preşedinte este, negând sau ascunzând scopul profund al documentului şi semnificaţia lui, Declaraţia de Independenţă faţă de URSS, de imperiul ruso-sovietic, după denunţarea Pactului Ribentrop-Molotov la Chişinău şi Moscova, gest care a constituit temeiul pentru solicitarea recunoaşterii Declaraţiei de Independenţă, act recunoscut imediat, ca prim stat, de către România.

Pe de altă parte, au continuat atacurile la adresa Curţii Constituţionale, instituţie fundamentală în stat, care judecă şi raporturile şi conflictele instituţionale în care e implicat Preşedintele. Mai mult, principala contestare a Preşedintelui este tocmai legată de viabilitatea Declaraţiei de Independenţă, care consemnează referirea la limba română, bază care a fundamentat hotărârea Curţii Constituţionale legată de numele limbii de stat, limba română. Măcar respectul faţă de înaintaşi şi de documentele fondatoare ale statului pe care îl reprezintă ar fi trebuit să-l facă să evite abordarea unilaterală a subiectului.

În timp ce Igor Dodon a atacat şi interpretat Declaraţia de Independenţă – pretinzând că e îndreptată către România, Rusia, SUA, Europa – şi a atacat identitatea românească a statului, asumată de o parte importantă a propriului public – vezi recensământul neterminat şi nepublicat – dar şi limba română, o altă parte importantă a populaţiei, majoritară în cazul Independenţei de Stat, a celebrat despărţirea de Imperiu şi de Rusia, neatârnarea, independenţa şi suveranitatea, identitatea regăsită şi reafirmată acum 26 de ani. Şi tot o majoritate a celebrat sărbătoarea naţională Limba noastră Cea Română, evident ignorată de Dodon sau prilej de nouă contestare a numelui statului, a Declaraţiei de Independenţă şi a Hotărârilor Curţii Constituţionale.

De data aceasta, cred că Igor Dodon a mers prea departe. Din propria convingere şi credinţă sau din cauza rolului pe care a ales să-l joace, Preşedintele Republicii Moldova a ajuns, prin acţiunile sale, să nege fundamentele statului al cărui Preşedinte este şi a respins semnificaţii şi actele recunoscute de o largă majoritate a cetăţenilor săi. Mai mult, temeiuri ale recunoaşterii statului Republica Moldova de către comunitatea internaţională au fost puse sub semnul întrebării. Nu numai că nu este preşedintele tuturor cetăţenilor, că a ales să nu reprezinte statul ci pe sine, încălcându-şi atribuţiile de Preşedinte (singurele atribuţii reale), dar deja a atacat convingeri ale propriilor săi alegători şi membri ai fostului său partid, PSRM.

Deja se acumulează tensiuni şi nemulţumiri pentru păstrarea PSRM în opoziţie şi pentru agende contrare celor aşteptate.

În tentativa de a se bate constant cu unioniştii şi cu România (sau o parte a României, cum pretinde) - acţiune care se soldează constant cu ridicarea în procente exact a acestei categorii a unioniştilor, că recunoaşte sau nu independenţa de stat a Republicii Moldova - Igor Dodon a contestat Declaraţia de Independenţă şi se situează în contradicţie directă cu majoritatea propriului public. Exagerările duc la exagerări, iar greşelile se răzbună. Iar acumularea de gafe, exagerări, neînţelegeri şi divergenţe va răbufni în curând. De dragul propriului program şi a unor înţelegeri pe sub masă pentru avantaje personale, decurgând inclusiv din rolul de preşedinte pro-rus pe care şi l-a asumat, Dodon sacrifică propriul partid, propriul electorat, propria bază. Iar acesta se va răzbuna, fireşte.

Deja se acumulează tensiuni şi nemulţumiri pentru păstrarea PSRM în opoziţie şi pentru agende contrare celor aşteptate. Dodon nu livrează, nu rezolvă problemele poporului, cum a promis (normal, pentru că a promis ce nu putea realiza decât dacă prelua puterea autocratic în stat, dar în cadrul constituţional actual al Republicii Moldova nu merge), şi nu se ocupă nici de problemele cetăţenilor Republicii Moldova, nici de interesele partidului care l-a adus la conducerea statului, ci doar de propriile interese şi de visele sale de mărire şi de ambiţiile sale nerealiste. La 9 luni de la alegerea sa, lumea a început să priceapă ce se întâmplă. Iar revelaţia va fi dură şi va costa enorm!


FOTO IPN

Românii şi Republica Moldova. Abordări la Ziua Independenţei de stat

Pe 24 august, a fost Ziua Independenţei Ucrainei, stat extrem de important în regiune pentru rolul său în apărarea Europei civilizate în faţa agresiunii ruse. Pe 27 august, a avut loc celebrarea a 26 de ani de la independenţa Republicii Moldova. Cele două sărbători ale tinerelor state independente care şi-au aflat statalitatea după prăbuşirea URSS şi transformarea republicilor unionale în state independente îmi dau posibilitatea să abordez o nouă temă de prim-plan, raportarea românilor la Republica Moldova.

Nu mă refer la sondaje de opinie sau procente din populaţie, ci la opţiuni generate de elite, fireşte, şi îmbrăţişate de componente importante din populaţia României, pe care nu le-am cuantificat cantitativ. Iar Ziua Independenţei de stat a Republicii Moldova e tot un prilej de separare şi nuanţare a abordărilor. Astfel, în materie de viitor al Republicii Moldova, cvasitotalitatea românilor consideră că e o relaţie specială între cele două state, că e vorba despre acelaşi popor în două state şi că există o responsabilitate specială a României în raport cu Republica Moldova. Oricine încearcă să abordeze tema diferit riscă să iasă din politică sau să fie ostracizat.

Deci un popor în două state, fraţi, Republica Moldova parte a Basarabiei, teritoriu parte a principatului Moldovei istorice şi al României, subiect al raptului Rusiei Ţariste în 1812, preţ al redesenărilor istorice conjuncturale, al reunificării în 1918 şi al unui nou rapt al Uniunii Sovietice după Pactul Ribentropp-Molotov (sau Hitler-Stalin) din 23 august 1939 (comemorat tot în perioada aceasta, în diatribele de repetent la istorie ale lui Igor Dodon, aflat într-o nouă alunecare anti-românească calificată). De aici încolo însă, lucrurile se rafinează şi se divizează.

Există multe abordări, dar două sunt principale şi definitorii. Prima, care vorbeşte despre unirea acum, unirea azi, cu orice cost şi în orice condiţii, un curent unionist al steagurilor fluturânde şi al podurilor de flori, în mare măsură, mai puţin cugetat şi mult mai susţinut cu emoţia şi cu inima, vorbeşte despre faptul că Republica Moldova trebuie să se unească cu România. Ba mai mult, că Republica Moldova nu poate intra altfel în UE. Că Republica Moldova e un stat eşuat, de aceea unica şansă e reunificarea cu România. Că nu are perspective şi nu are cum să intre în UE, că nu există, în general, asemenea perspective, deci Unirea e singura soluţie. Nu contează ce urmează după, unirea e scopul, mijlocul, obiectivul şi soluţia. Nu contează cine şi ce vrea, dacă există suţinere publică, Unirea per se e soluţia la toate problemele, panaceul universal.

Există a doua mare orientare, esenţială, care e împărtăşită şi de conducerea oficială a României, care vorbeşte despre realism, bun simţ, patriotismul pragmatic şi fezabilitatea proiectelor în realitatea concretă. Această orientare vorbeşte despre susţinerea Republicii Moldova pentru consolidarea statului, pentru reforma sa, pentru integrarea în Uniunea Europeană. Sprijinirea reformelor şi construcţiei instituţionale, a ajustării regulilor, normelor, dezvoltării democraţiei şi a dezvoltării economice cât mai aproape de România, cu susţinere şi fonduri europene, pentru ca Republica Moldova să intre în UE şi, ulterior, o mare parte din problemele liberei circulaţii şi a spiritualizării frontierei va fi soluţionată, iar o alta va veni odată cu voinţa Chişinăului şi a majorităţii cetăţenilor Republicii Moldova de a opta, eventual, pe formula statului comun.

Fireşte că există şi multe alte nuanţe la mijloc: cei care consideră că unirea e singura şansă, statul e eşuat, nu se poate intra în UE, dar unirea trebuie făcută pragmatic, ca o construcţie pas cu pas, cu susţinerea României şi cu obţinerea în timp a acordului majorităţii cetăţenilor din Republica Moldova, a negocierilor cu marele cancelarii occidentale, pe baza situaţiei grave şi foarte rele din stânga Prutului. Aşa cum există şi persoane care consideră că pasul e integrarea în UE, intermediară, ulterior existenţa a două voturi în Consiliul European determinând sprijinul pentru unire. Aşa cum alţii consideră că, pe aceeaşi bază a drumului european, inima şi participarea afectivă duc la succes, baza pragmatică constituind un adjuvant cu care vor interveni autorităţile după unire pentru a soluţiona toate problemele. Şi tot aşa.

Dacă e să luăm tonurile fundamentale - unire imediat, în orice condiţii (cu sau fără acordurile UE/NATO, a partenerilor şi aliaţilor, cu sau fără acordul majorităţii cetăţenilor din Republica Moldova, cu sau fără acordul Rusiei sau contra Rusiei, şi tot aşa) şi integrare europeană ca ţintă, iar după acest pas, în funcţie de evoluţie şi de voinţa politică manifestată în ambele părţi ale Prutului - cele două abordări majore generează şi raportarea la ziua de 27 August. Cei care sunt unionişti de această factură vor opta pentru a nu celebra ziua Independenţei de stat a Republicii Moldova, pentru că vorbim de Basarabia, parte a României, iar cei care prevăd şi vor integrarea europeană a Republicii Moldova vor celebra Ziua Independenţei. Primii nu vor construcţie instituţională ante festum, înaintea Unirii, cei din a doua categorie consideră consolidarea statului drept un pas spre integrare europeană, soluţionare matură a problemelor şi reunirea în cadrul UE a celor două state româneşti.

O evaluare independentă trebuie să o facă oricine face politică la Chişinău. Iar dacă considerăm acţiunile şi abordările declarate, dar şi acţiunile partidelor politice din Republica Moldova, putem să vedem ce reacţie declanşează fiecare jucător politic şi ce abordare privilegiază la Bucureşti.

Acum o chestiune de fond: cu cât vom avea un Preşedinte Igor Dodon mai vocal, mai prezent, mai critic al României şi acuzând România de toate relele lumii, interpretând istoria şi jucând pro-rusismul exagerat (până într-acolo încât au început să se plictisească membrii de partid de asta şi ameninţă cu o ruptură fundamentală în PSRM), cu atât mai mult va creşte în Republica Moldova susţinerea pentru unionism direct, în sensul unirii cu orice preţ, al unirii ca soluţie unică şi imediată la toate problemele. Azi, 20% sunt unionişti în stânga Prutului, mâine procentul va fi şi mai mare. Deci unionismul dur şi pur, fără concesii şi nuanţe, acuzat de Dodon astăzi e unionismul extins în RM pe zi ce trece, tocmai prin acţiunile sale. Din contra, susţinătorii românismului pe calea integrării europene riscă să nu se vadă, deşi România înseamnă în primul rând această opţiune şi cale.

Fără a face judecăţi de valoare sau de evaluare în materie de participare afectivă, un lucru e cert: nu există decât, poate, o cantitate neglijabilă de români cărora nu le pasă sau ignoră Republica Moldova sau o consideră doar un alt stat; românii nu privesc la fel şi unanim Republica Moldova; nu toţi românii sunt unionişti, în sensul direct, absolut şi imediat, din contra, chiar dacă „Basarabia e România“ cum spune un celebru slogan, românii nu sunt dispuşi să renunţe la orice pentru Unire şi nici să se unească cu cineva contra voinţei majorităţii, sau, încă şi mai mult, să-şi sacrifice bunăstarea şi securitatea pentru o unire vremelnică, neconsolidată; România oficială şi românii în marea lor majoritate susţin integrarea europeană a Republicii Moldova în această etapă; politicile pro-ruse sau discriminatorii la adresa identităţii româneşti cresc valul unionismului în sine ca soluţie unică şi obiectiv de ţară.

O evaluare independentă trebuie să o facă oricine face politică la Chişinău. Iar dacă considerăm acţiunile şi abordările declarate, dar şi acţiunile partidelor politice din Republica Moldova, putem să vedem ce reacţie declanşează fiecare jucător politic şi ce abordare privilegiază la Bucureşti. Dodon provoacă şi întăreşte unionismul dur şi pur. Majoritatea şi guvernarea întăresc, mai degrabă, componenta pragmatică a celor care susţin integrarea europeană. Opoziţia – prin respingerea unioniştilor de la manifestările proprii şi prin criticarea României că l-ar susţine pe Oligarhul care a capturat statul (abordare falsă, ca şi în cazul raportării la unionism, şi aici abordările sunt mult mai nuanţate şi curentele diverse, majoritatea absolută nefavorabilă lui Plahotniuc) – susţine, practic, curentul românilor care doresc integrarea europeană, dar, totodată, consideră că nu există aceste perspective şi, în acelaşi timp, că nu există români care să nu dorească unirea mâine. Deci susţin o categorie despre care, în acelaşi timp, au dubii că ar exista.

Concluzia firească a acestei treceri în revistă e că raportarea la adevăruri absolute, deţinute, eventual, în exclusivitate de către un lider politic sau altul, care are şi pretenţia de a cunoaşte totul despre românii din dreapta Prutului şi despre România, este greşită şi trebuie nuanţată, rafinată şi împărţită în categorii distincte de abordare a relaţiei şi a viitorului posibil. Iar Ziua Independenţei de Stat a Republicii Moldova e o bună ocazie de a face această reflecţie. Chiar dacă, este o certitudine, toţi românii consideră că suntem cu toţii un singur popor şi o singură ţară, chiar dacă în două state româneşti independente astăzi.


FOTO presedinte.md

Afacerea participării trupelor RM la exerciţii internaţionale: ruperea pisicii

Ultimul episod al blocajelor făcute de Preşedintele pro-rus al Republicii Moldova, Igor Dodon, faţă de participarea la exerciţii internaţionale de pregătire, potrivit programului de creştere a capacităţii de apărare, plătit de statele membre NATO, s-a consumat cu referirea la Rapid Trident 2017 din Ucraina. Episodul a demonstrat şi o schimbare de ton şi un spaţiu de confruntare politică şi juridică, de natură constituţională, care se anunţă în curând la Chişinău. Şi confruntarea vizează una din ultimele atribuţii pe care le mai are Igor Dodon şi cu care sabotează voinţa majorităţii, de pe poziţiile unei agende opuse.

Faptul că Igor Dodon sabotează opţiunile strategice ale Republicii Moldova şi nu reprezintă statul, ci propriile sale opinii, pro-ruse declarate şi dovedite, chiar dacă uneori ascunse sub un moldovenism sovietic prost machiat, e un lucru clar. Faptul că torpilează Armata naţională al cărei comandant suprem este e, de asemenea, o realitate. Trebuie văzut însă cu atenţie acest ultim episod de dispută, pentru că referirea la sancţiuni la adresa membrilor corpului militar pentru că au respectat decizia politică e o impunitate condamnabilă.

Subminarea pregătirii Armatei e un subiect discutabil şi imputabil până la nivel de înaltă trădare sau subminarea capacităţii de apărare a statului. Însă şi modul de abordare pentru a rezolva problema e cel puţin discutabil.

Armata, ca şi diplomaţia, serviciile de informaţii, fiscul, şi alte domenii funcţionăreşti tehnice trebuie scoase din disputele politice. Evident că nu trebuie nici politizate, nici membrii din aceste categorii profesionale nu trebuie să se implice în dispute politice. Au propriile opţiuni, la nivel individual, au propriile orientări, atunci când sunt singuri în cabina de vot, dar respectă deciziile politicienilor aleşi. Disputa se duce la nivel politic între politicieni, nu cu funcţionarii, cu atât mai puţin cu militarii. E o impunitate pentru că, în momente de restrişte, aceiaşi politicieni vor vrea să recurgă la Armată şi militarii să moară pentru ţară, apărând-o. Or răzbunări mărunte pentru dispute politice pe seama militarilor sunt inacceptabile, cu atât mai mult dacă ocupi o poziţie în stat, cu atât mai mult dacă eşti preşedinte.

De aici încolo, discuţia e dechisă şi analiza comportă mai multe nuanţe. Cum şi de ce a ales Guvernul Republicii Moldova să acţioneze după o schemă de factură tehnico-legislativă şi birocratică pentru a trimite aceste trupe la pregătire? De ce acum?

Este de la sine înţeles că fondul e determinat de nerespectarea de către Preşedinte a deciziei majorităţii. Subminarea pregătirii Armatei e un subiect discutabil şi imputabil până la nivel de înaltă trădare sau subminarea capacităţii de apărare a statului. Însă şi modul de abordare pentru a rezolva problema e cel puţin discutabil. Când ştii că emiţi un act care e contestabil în raport cu legea atunci când forţezi o participare pe baza unei decizii a Guvernului, publicată la limită în Monitorul Oficial, ca trupele să plece până la suspendarea decretului şi atacul la Curtea Constituţională, este vorba despre o mişcare în forţă, extremă, executivă, şi nu despre un act legitim. Premeditarea unei asemenea acţiuni, forţarea ei pentru a atinge un scop, chiar şi bun şi salutabil, arată agresivitate nu joc politic şi negociere sau recurs la instrumentar politic şi juridic adecvat.

Deci cred că emiterea hotărârii de guvern de participare a trupelor e o formulă cu grad mare de risc şi o dovadă de agresivitate excesivă, chiar dacă rezultatul e unul motivat corect, nevoia de pregătire a Armatei. Însă când ştii despre modalitatea de reacţie a Preşedintelui, pe baza legii, şi când eşti conştient şi premeditezi acţiunea, abordarea nu e de bun augur, ba mai mult, ridică probleme şi semne de întrebare privind respectarea statului de drept, supremaţiei legii şi bunei credinţe în aplicarea acesteia. Nu e ilegală, dar e profund forţată, riscantă şi discutabilă. Şi dacă Curtea Constituţională decide împotriva ta? Ce costuri antrenează? La nivel juridic, politic etc.?

Pe de altă parte, este clar că gestul forţează o reacţie de clarificare şi ruperea pisicii: atacul lui Dodon la Curtea Constituţională va decide tranşarea temei. Decretul şi atacul putea fi determinat mai devreme, la precedentele exerciţii ratate, iar anularea unei deplasări a trupelor la pregătire nu era un capăt de ţară, odată ce oricum Curtea Constituţională urmează să se pronunţe şi să decidă asupra abordărilor Preşedintelui. Cert e că vom avea un verdict care va discuta despre respectarea atribuţiilor de către Preşedinte şi Guvern, separarea şi linia de demarcaţie a atribuţiilor şi limitele acţiunii executive a Preşedintelui în această materie, ca şi Comandant Suprem al Armatei.

Rezultatul va închide şi alte teme de dispută, chiar dacă, pe fond, va împinge mai departe această clarificare de natură constituţională, odată cu revotarea de către Parlament a legilor respinse de Preşedinte (cam toate din ultima vreme) şi cu poziţionarea Preşedintelui faţă de promulgarea după revotare, o postură obligatorie şi care neîndeplinită poate atrage alte consecinţe constituţionale. E valabil şi la viitoarea numire a unui ministru al Apărării după două nominalizări succesive, pe acte clare: o eventuală a doua respingere aduce tema tot la Curtea Constituţională, pentru a soluţiona conflictul constituţional între puterile statului şi stabilirea întinderii atribuţiilor Preşedintelui şi a Guvernului în materie, respectiv cum se procedează dacă Preşedintele nu vrea să-şi îndeplinească atribuţiile. Şi nu vorbim aici despre suspendare.

La Curtea Constituţională se află sediul materiei şi locul unde se tranşează îndiguirea lui Igor Dodon în limitele constituţionale ale mandatului său, în contextul Constituţiei Republicii Moldova pe care a jurat. Şi acolo trebuie ajuns, instituţional, cu deplina respectare a principiilor statului de drept şi cu un comportament european, pentru a tranşa aceste teme de neexecutare, cu bună credinţă, de către Preşedinte, a atribuţiilor sale constituţionale. Însă principiile statului de drept se aplică, în oglindă, şi Guvernului, şi cred că a fost o greşeală ajungerea la Curte pe baza unei asemenea scheme de acţiune care poate expune Executivul la riscuri inacceptabile în faţa judecătorilor constituţionalişti.

Suntem în plin proces de bătaie de joc a Preşedintelui Republicii Moldova în funcţie faţă de Armată, al cărui comandant suprem este, constituţional.

Şi, nu în ultimul rând, cred că şi actele administrative legate de neutilizarea numelui limbii de stat ca limba română, stabilit prin hotărârea Curţii Constituţionale (şi Declaraţia de Independenţă al Statului pe care-l conduce) trebuie rezolvate şi inversate în aceiaşi termeni, prin intrarea în legalitate a Administraţiei prezidenţiale. Poate fi atacat fiecare asemenea act administrativ, care nu ţine cont de hotărârea Curţii, la Curtea Constituţionale, care să decidă tipul de acţiune şi sancţiunile pentru acest comportament şi astfel trebuie revenit la numele de limba română în toate actele oficiale ale Preşedinţiei şi pe site-ul Administraţiei Prezidenţiale şi pe toate actele, demersurile, acţiunile oficiale ale instituţiei Preşedintelui Republicii Moldova. În rest, la el acasă, Igor Dodon poate să-i spună cum vrea, ca orice alt cetăţean al Republicii Moldova, care recunoaşte sau nu statul şi instituţiile sale. În public, respectul faţă de lege şi instituţiile statului e obligatoriu pentru Preşedinte. Igor Dodon nu are altă soluţie şi-i poate fi impusă legal inclusiv respectarea cu bună credinţă a legii şi reglementărilor subsecvente, dacă cineva serios chiar se apucă de introducerea legii şi pentru preşedintele Republicii Moldova.

Despre represaliile lui Dodon la adresa militarilor prin controale (oare pe ce bază???) la unităţi militare şi sancţiuni nu e mult de vorbit. Suntem în plin proces de bătaie de joc a Preşedintelui Republicii Moldova în funcţie faţă de Armată, al cărui comandant suprem este, constituţional. Însă acest comportament îl califică (de fapt în descalifică) şi antrenează responsabilitatea juridică - la Curtea Constituţională - şi politică - în faţa cetăţenilor Republicii Moldova. A tuturor cetăţenilor, nu numai a alegătorilor săi din noiembrie anul trecut.