Astfel, s-a apucat să promită - plagiatul obligă, nu-i aşa? - eliminarea examenului de bacalaureat. Nu contează că funcţia sa este strict decorativă, iar în materie de organizare a studiilor liceale decid Ministerul de profil, Guvernul şi Parlamentul. Mă mir doar că nu a propus direct înlocuirea liceului cu „şcoala medie”, ca-n perioada sovietică: dacă tot crede că progresul Republicii Moldova se poate obţine prin mai puţină educaţie, de ce să nu meargă până la capăt? De ce să nu-i arunce pe tinerii basarabeni pe piaţa muncii gata handicapaţi de absenţa studiilor? Căci la ce le foloseşte, în carieră, liceul, dacă diploma de bacalaureat e (Dodon dixit) inutilă?

Apoi s-a dus din nou la Tiraspol, de unde s-a întors cu o victorie cosmică: regimul ilegal din Transnistria, nerecunoscut de nimeni pe această planetă, în marea sa mărinimie (?!), a binevoit să admită clasarea unor dosare penale deschise pe numele unor oficiali de la Chişinău. Trec peste amănuntul că Dodon, ditamai preşedintele, nu se simte umilit - obrazul gros poate fi, iată, extrem de gros! - să ceară unor autorităţi fictive un favor. Astfel, legitimând respectivele autorităţi fictive şi prejudiciind tocmai interesele statului, pe care a jurat să le apere.

Absurdul e la el acasă în „reşedinţa de stat” de pe strada Nicolae Iorga din Chişinău. Dacă respectivele dosare erau contrafăcute, valoarea lor juridică era egală cu zero (deci clasarea lor nu aduce nici un câştig Chişinăului). Dacă ele erau justificate prin fapte ale respectivilor, clasarea lor, la cererea lui Dodon şi în afara actului de justiţie, nu e altceva decât un favor mafiot. Dodon, care a jurat cu mâna pe Constituţie să apere interesele Republicii Moldova, nu se sfieşte să arunce asupra ei o imagine de stat mafiot, în pofida eforturilor autorităţilor de la Chişinău de a declanşa şi peste Prut lupta împotriva corupţiei.

După această ispravă, fiul profesoarei de limba română a revenit la ce ştie mai bine: insultarea României. Un demers jalnic, pentru că nu aduce nici măcar o firimitură de pâine în plus pe masa bieţilor cetăţeni ai Republicii Moldova. Nici măcar Moscova nu mai plăteşte pentru aşa ceva.

Însă Dodon nu pare a înţelege nimic din politica lui Vladimir Putin, nici după ce acesta l-a lăsat să aştepte ore întregi în anticameră. Şi continuă să „prevină” România (unde nu-l bagă nimeni în seamă) şi să ameninţe cu o hartă a „Moldovei unite”, primită de la Moscova. (De unde altundeva? Cine ciopârţise, la 1812, acea „Moldovă unită”?)

Aştept cu mare interes, nu peste mult timp, decontul pe care i-l vor prezenta cei care, din disperare şi naivitate, l-au votat. Va fi cumplit.

România, evident, tremură de teama ameninţărilor temutului preşedinte decorativ de la Chişinău. Şi continuă să sprijine guvernul basarabean, în încercarea de a scoate teritoriul dintre Prut şi Nistru din criză. La Bucureşti, e de mult limpede care e rolul lui Dodon, în piesa montată de Vladimir Plahotniuc: acela de a frâna cât mai mult (ideal ar fi, din punctul lor de vedere, pentru totdeauna) aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană. Ideea echipei lui Plahotniuc e de a menţine acest stat într-o zonă gri, între două lumi, exploatând avantajele cetăţeniei române pentru a face bani şi pe cele ale apartenenţei la spaţiul ex-sovietic, pentru impunitate.

Din păcate, aşa ceva, de când cu Crimeea şi sancţiunile reciproce, cu trupele NATO la frontiera de vest a Rusiei şi rachetele ruseşti la cea de est a NATO, nu mai e posibil. Chiar şi inteligentul Plahotniuc se hrăneşte cu iluzii.

Cât priveşte scălâmbăielile lui Dodon, dacă n-ar fi de râs, ar fi de plâns. Aştept cu mare interes, nu peste mult timp, decontul pe care i-l vor prezenta cei care, din disperare şi naivitate, l-au votat. Va fi cumplit. Vladivostokul va fi prea aproape de mân(i)a celor înşelaţi cu promisiuni aberante.