„Adevăratul MRU“. O neînţelegere

Înainte de votarea moţiunii de cenzură, premierul Mihai Răzvan Ungureanu va ţine un discurs în Parlament. Va trebui urmărit cu toată atenţia, căci va spune lucruri importante.

De când a devenit şeful Executivului, Mihai Răzvan Ungureanu e analizat şi întors pe toate feţele. E normal. Probabil că e un şoc şi pentru Domnia Sa: provenit din funcţii care, prin definiţie, cereau mai degrabă discreţie, a intrat acum în iureşul mediatic naţional. Observ că, deocamdată, e analizat mai cu seamă în funcţie de apariţiile la televizor şi de speculaţiile politice bazate „pe surse". Multă lume pretinde că „s-a prins" cum devine cazul cu MRU, aşa că s-a declanşat concursul naţional de pus etichete: e „omul serviciilor", e „o manevră a lui Băsescu", e „arogant ca Năstase", e „prea intelectualist" ş.a.m.d. Chiar şi un analist fin şi experimentat ca Radu Călin Cristea crede, în „Adevărul" din 18 aprilie, că l-a descoperit pe „adevăratul MRU" prin analiza de text (altminteri atent făcută, căci RCC este la bază un excelent critic literar) şi prin efortul de a înţelege „mesajele" lui MRU, plasate pe o paletă meschină: între „un flegmatic debit de ficţiuni" şi „dubioase intoxicări". Atât.

Nu cumva e puţin? Nu cumva ne-am trezit cu un personaj pe care nu ştim „de unde să-l luăm"? În definitiv, omul a dat doar vreo două-trei interviuri mai consistente la TV. De făcut, a apucat să facă, pe „repede înainte", doar ceea ce se poate face, în termeni rezonabili, în două-trei luni. Or, în cazul unui om care a funcţionat în medii (precum diplomaţia şi SIE) bazate pe reguli precise şi pe acţiuni clare, nu pe datul cu părerea despre orice şi oricum, e o greşeală să fie „analizat" cu aceleaşi instrumente care se aplică de obicei animalelor politice din ograda televizată naţională. MRU e totuşi din altă clasă. Dacă e tobă de carte, nu e cazul să fie luat la mişto de orice semidoct (căci până şi ştiinţa de carte i se impută!). Dacă nu se „dă în stambă" şi nu e „popular", dacă nu se trage de brăcinari cu toată lumea, ci păstrează o anumită etichetă, nu înseamnă că e „arogant". Dacă zâmbeşte discret şi politicos în împrejurări în care alţii hăhăie abundent, nu se cheamă că are „un surâs timorat".

Mihai Răzvan Ungureanu are toate înzestrările pentru a deveni un personaj politic de mare clasă. Vestea bună e că avem şansa unui premier care iese din tiparele cu care ne-am obişnuit: nu e om de partid, n-a „dus ţucalul" nimănui în politică pentru a ajunge unde a ajuns (a se citi Camil Petrescu pentru a înţelege cum devine cazul cu „ducerea ţucalului"). A funcţionat în instituţii bazate pe reguli şi proceduri clare (contrar politicii româneşti de partid, care e total iraţională). Vestea proastă - pentru noi toţi - este că actualul premier s-ar putea să fi apărut prea devreme într-un peisaj politic trist, dominat de gargaragii obsedaţi să apară la televizor. Mi se pare semnificativ episodul ameninţării cu moartea de către un deputat PSD despre care n-am auzit să fi făcut vreo brânză în politica românească. În ţările civilizate, aşa ceva ar fi stârnit un scandal naţional. La noi - aproape nimic. În mod normal, politicienii ar fi trebuit să exprime un minimal mesaj de condamnare a unor astfel de manifestări. Societatea civilă preocupată de tot felul de bune practici ar fi trebuit să strige în gura mare că nu se face ca un deputat (fie el „anonim", ales la grămadă pe liste de partid) să profereze public asemenea ameninţări. Nu s-a întâmplat nimic din toate astea. Aşa că, la moţiunea de cenzură, „ameninţătorul" deputat va vota liniştit. După care gargaragiii politici se vor repezi la televiziuni, iar MRU se va întoarce la treabă. E totuşi o mare diferenţă.

Mircea Vasilescu este redactor-şef al revistei „Dilema Veche" şi în fiecare joi semnează această rubrică în ziarul „Adevărul".