De unde vin Cotoroanţele din basmele româneşti, babele demonice cu dinţii lungi şi cu inima de piatră. Efectele năucitoare asupra minţii copiilor
0
În mitologia românească, babele sunt considerate ca fiind fiinţele cele mai afurisite, acesta fiind probabil şi motivul pentru care, cel mai adesea, cuvântul babă este aproape întotdeauna însoţit de atribute peiorative de genul cloanţă, cotoroanţă, hoaşcă, hârcă, talpa iadului etc.
De-a lungul timpului, babele au îmbrăcat hainele unor personaje fabuloase, basmele ramânând printre cele mai fascinante lecturi ale copilăriei. Chiar de la vârste mici, spun învăţătorii, copiii sunt cuceriţi de astfel de lecturi, pentru că de fiecare dată, binele învinge răul.
În facultate, cadrele didactice au intrat în această lume „necunoscută“ cu ajutorul disciplinei „Etnografie şi Folclorô. Rolul ei era de a prezenta importanţa mitologiei, deoarece cu ajutorul acesteia putem să descoperim semnificaţiile, simbolurile, eroii, personajele fabuloase. Nu trebuie să uităm faptul că literatura se inspiră din mitologie, iar datoria învăţătorului sau a profesorului de limbă română este de a le face cunoştinţă elevilor cu această lume fascinantă", susţine profesorul Bogdan Cristea.
Poveştile şi basmele, spun profesorii, sunt mijloace eficiente în procesul de formare a exprimării corecte la copiii din ciclul primar.
„Când vorbim de rolul basmului în viaţa copiilor, ne amintim că aceste creaţii populare oferă un limbaj accesibil cu puţine cuvinte şi expresii necunoscute, limba literara corectă uşor de înţeles de catre şcolari. În plus, provoacă la un exerciţiu de imaginaţie căci în basme şi poveşti se poate întampla orice. Prin personajele literare se pot forma comportamente morale, căci copiii se identifică şi preiau din calităţile/defectele acestora. De cele mai multe ori, ei vor să fie harnici, curajoşi, cinstiţi, corecţi asemeni lui Făt Frumos sau Ileana Cosanzeaza. Totuşi, sunt şi copii care se identifică cu personajele negative. Preluarea modelelor negative poate fi determinată de agresivitate şi frustrări neexprimate sau poate fi efectul fenomenelor agresive din desenele animate larg promovate în ultimul timp", susţine profesorul Georgiana Abrudan – profesor învăţământ primar, Centrul educational EDU&CARE.
Baba Cloanţa este creaţia folclorului epic românesc. Ea apare în basmul „Toarceţi fete, c-a murit Baba Cloanţa“, de Ion Pop Reteganul, ca o babă lungă, seacă, gheboasă, cu nişte dinţi lungi ca şi colţii de greblă.
Înzestrată cu puteri magice, baba cu aspect monstruos "îngheaţă apele cu farmecele sale". În basmele culese de Petre Ispirescu, Baba Cloanţa apare ca mumă a zmeului şi are darul nemuririi datorită sufletelor pe care le ţine într-o copaie ascunsă după uşă ("Poveste ţărănească), dar şi ca o bătrână înţeleaptă care sfătuieşte eroul cu să acţioneze ca să învingă pe cel împotriva căruia luptă ("Coman Vânătorul"). La lingvistul şi folcloristul Lazăr Şăineanu, în Basmele Românilor, Baba Cloanţa apare şi în postură de vrăjitoare , "care încheagă cu farmecele ei".
Baba Coja, spirit demonic feminin din mitologia românească, cunoscut în special în Transilvania, care îi omoară pe copiii nebotezaţi, iar sufletele lor le închide în tufişe de soc, până când le putrezeşte capul. Ea este văzută drept regina tuturor spiritelor necurate şi rele. Lingvistul Simion Florea Marian o descrieîn lucrările sale ca având un picior de fier, cu unghii de aramă la degetele mâinilor şi un nas lung de sticlă. Ea se arata şi femeilor însarcinate, atunci când acestea sunt în durerile naşterii, pentru a le înspaimanta şi chinui atât de tare încât unele dintre ele mor înainte de a naşte sau rămân pentru totdeauna schimonosite. Baba Coja mai este cunoscută şi sub numele de Samca. Profesorul Marcel Olinescu o prezintă în lucrarea sa, "Mitologie românească", într-un portret de temut: "Samca este un duh feminin îngrozitor la vedere, cu părul rar şi lung până la pamant, ochii săi roşii ca focul îi joaca în cap ca nişte felinare bătute de vânt, nu stau locului o clipă, se sucesc şi se strâmba într-una, iar din gură bolboroseste neîncetat cuvinte neînţelese. Se travesteşte însă sub diverse înfăţişări spre a se apropia de casele oamenilor, arătându-se femeilor însarcinate şi pruncilor atât ziua cât şi noaptea, în diferite chipuri: ca pisică, câine, capră, porc, găină, cioară, broască, lacustă, muscă, paianjen, umbra şi diferite năluciri".
„Personajele fantastice prezente în literatura cultă sau populară, fie ele pozitive sau negative, exercită în mod cert o influenţă asupra gândirii copiilor, de cele mai multe ori benefică. Dacă vorbim strict de personajele negative, înrâurirea lor se manifestă pe două planuri: o dată că stimulează imaginaţia şi creativitatea celor mici prin suita de detalii fizice prezente în texte, iar în al doilea rând faptul că micul lector descoperă că orice rău poate fi combătut, oriunde este şi un punct vulnerabil, o slăbiciune. Basmele se termină, invariabil, cu izgonirea Mumei, uciderea Zmeoaicei, arderea vrăjitoarei etc.", Vlad Poiană, învăţător.
Baba Hârca este considerată marea vrăjitoare care încheagă apele şi coboară stelele din cer, ea locuind într-o văgăună ascunsă prin coclauri neumblate. Numele său de Hârca denotă, spun folcloriştii, legătura evidentă cu practicile magice cu cranii umane şi animale, care aveau un rol important în cadrul cultelor stravechi. Unii lingvisti sunt de părere că în cuvintele romaneşti hârcă, hârşti sau mai ales hârşit găsim urmele unei divinităţi vârstnice, împrumutată din panteonul slav şi iranian unde o găsim sub numele de Haors, Hars sau Gurs.
În basmul lui Petre Ispiresu, "Cei trei fraţi dornici", Baba Hârca îi învaţă pe eroi cum să facă o cămaşă în care să încapă toţi trei şi apoi să dea cu suliţele şi, "oriunde or cădea, acolo le va fi scrisa".
Joimăriţa este un alt personaj demonic feminin din mitologia românească, care patronează torsul cânepei şi al lânei. Numele Joimăriţa sau Joimărica derivă din Joia Mare, ultima zi de joi dinaintea Paştelui, când acest spirit, preponderent malefic, vine la casele oamenilor pentru a pedepsi femeile sau fetele care nu au terminat torsul. În lucrările de etnografie şi folclor, Joimăriţa este prezentată ca o roată de foc sau ia înfăţişarea unei femei urâte, înalte şi voinice, "cu gura cât grapa şi dinţii cât lopeţile". Ea ublă prin gospodării cu o găleată cu jăratic, un cleşte, un ciocan, un cuţit, un vătrai, un sac cu cenuşă, instrumente cu care pedepseşte femeile leneşe care nu şi-au terminat torsul şi ţesutul până în Joia Mare. Joimăriţa arde degetele leneşe, pârleşte părul şi unghiile şi dă foc fuioarelor de lână găsite netoarse.
Femeile leneşe, când ştiu că le va cerceta Joimăriţa, dacă pânza nu-i ţesută, pun la fereastră o bucată de pânză din anul trecut, iar câlţilor şi feştilei le dau foc, ca să nu aibă de ce să se lege Joimăriţa când le va controla munca.
Joimăriţa este temută şi de bărbaţii leneşi care nu şi-au măturat curtea, n-au reparat gardul, n-au îngrijit animalele. Pentru a scăpa de pedeapsă, leneşii îi dau ouă.
În folcloristica noastră s-a acreditat părerea că Joimăriţa reprezintă o creaţie pur românească, inexistentă la alte popoare.
Muma Pădurii este un spiritul feminin al pădurilor, preoponderent malefic. În basmele şi legendele româneşti, Muma Pădurii apare ca o femeie foarte bătrână, uneori e o mogâldeaţă, alteori e înaltă, cu părul lung, "cu ochii cât strachina şi dinţii cât secera". Are capacitatea metamorfozei, luând chipul unei călugăriţe, unui copac sau al unui animal (iepure, cal, câine etc..). Uneori se ascunde în scorbura unui copac sau poate să doarmă încolăcită în jurul unui foc din pădure. Este fioroasă şi rea, umblând pe la marginea pădurilor, momind drumeţii rătăciţi pe care îi sluţeşte, îi preface în animale sau le smulge inimile. Are mulţi copii pe care îi adoarme cu somnul furat de la copiii oamenilor, îmbolnăvindu-i pe aceştia cu boala care îi poartă numele. În folclor, există şi un desântec care îi poartă numele. Rareori, Muma Pădurii este prezentată ca având o latură bună. În unele zone, din Ardeal şi Banat, ea le arată copiilor rătăciţi prin pădure cărarea.
Vâj Baba este un personaj demonic din mitologia românească, numele său fiind compus din regionalismul vâjă (vrăjitoare) şi babă. În unele basme este prezentată ca o strigoaică, în altele ca o babă monstruoasă, care locuieşte în fundul iadului. Vâj Baba deţine nişte iepe năzdrăvane şi are o fată care se poate transforma în iapă, miel sau ghem. Ea este asemuită cu Baba Iaga din basmele slavilor din est.
Mai puteţi citi:
Paştele în Ardeal între pomul-ofrandă pentru sufletele morţilor şi udatul plugarului
Se încarcă comentariile...
